Jumătate din orașul Vraejik arsese. Clădirile sale negre și întortocheate cu aspect de turnuri medievale devenisera, în mare parte, cenușă. O mare de mături rupte și carbonizate împânzeau pământul. În contrast cu peisajul, mergeam liniștit fluierând o melodie veselă. Pe masură ce mă deplasam printre ruine și dădeam peste mai multe urme arse de obiecte și cladiri, melodia se transforma într-un hohot de râs. Dar să începem cu începutul.

Eram un om normal. Ca orice om normal, aveam o slujbă normala, o casa normală cu lucruri absolut normale și uzuale în ea, dar pe standardele orașului în care traiam, eram o anomalie. O anomalie extrem de încăpățânată, dar plină de înțelegere. De exemplu, nu aveam nici o problemă cu faptul că eram singurul locuitor normal al unui oras de vrăjitori, dar ințelegeam ritmul și stilul de viață, cel putin ciudate, ale concetățenilor mei. Totuși, nu vroiam sub nici o forma să devin, la randul meu, vrăjitor. Deși toți prietenii mei erau din tagma aceasta, eu nu eram dispus să mă schimb.

Mulți ani la rând am dus-o așa. De fapt, de la vârsta de 13 ani, când mi-a fost dată opțiunea de a ramâne normal sau de a deveni, cum spuneau toți, “magic”, până la 35 de ani, eu nu am trăit altfel. Mi-am asumat riscul de a învăța singur, acasă, cu profesori separați și m-am dedicat activităților diverse cu toată stiința mea de om normal.

De curând în viața mea a apărut o mare schimbare ce m-a determinat să-mi transform total modul de viață și mentalitatea. Într-una din călătoriile mele prin alte orașe, am întâlnit o femeie normala de o rară frumusețe. Era o partenera de afaceri a firmei la care lucram eu. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că era, practic, copia mea feminina. Dintr-o relație profesională, am ajuns într-una extrem de personală. Am început să mergem împreună în oraș și să ne vedem mai des. Puteam vorbi despre orice și ne simțeam amândoi atât de bine unul în prezența celuilalt încat radiam bucurie. Încetul cu încetul, barierele fizice au fost și ele sparte. Ne-am ținut de mână... ne-am sărutat... Trăiam o iubire idilica, una despre care chiar Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana aflau din basme.

Într-o seară, stând la masă la ea acasă și vorbind, mi-a spus că cea mai arzătoare dorință a sa era să se mărite cu un vrăjitor. În momentul acela, un mic beculeț mi s-a aprins. În cei 22 de ani câți am rămas normal, toata lumea ținea neapărat să-mi aducă aminte că, fiind copilul unor vrăjitori, gena magica era acolo si puteam să o accesez oricând. Nu mă întelegeți greșit, nu sunt genul de persoană care s-ar da peste cap pană în punctul în care să-și schimbe modul de viață doar ca să facă o fată să vrea să se mărite cu el. Totuși, dragostea mea pentru ea era ca Universul: infinită și în continuă expansiune. Nici moartea nu m-ar fi putut opri (sunt sigur ca unul dintre vrajitorii decedati ai orasului meu natal chiar m-ar fi ajutat să o bântui). Din acest unic motiv, m-am decis sa accesez gena mea ancestrală și să devin vrăjitor.

 Ajuns acasa câteva săptămani mai târziu, am inceput să vorbesc cu prieteni de-ai mei care m-ar fi putut ajuta, făcând totul foarte discret. Dacă vestea s-ar fi răspândit, întregul oraș ar fi fost pe capul meu cu mii de intrebări. Se subințelege faptul ca jurnaliștii magici ar fi fost nelipsiți, putând astfel ruina surpriza pe care vroiam să i-o fac iubitei mele. Încredințând vestea numai celor mai loiali prieteni ai mei, am reușit dupa câteva luni să dau de cineva care m-ar fi putut ajuta. Spre marea mea surprindere, avea niște certificari în domeniu absolut impresionante, chiar mai impresionante decât ale specialistului orașului, dar în ziua de azi, cine n-are?

Ca orice negustor obscur care se respectă, a programat întâlnirea într-o noapte, în zona pe jumatate părasită a orașului, într-un turn gri și foarte mic. În mod evident, ploua mult prea tare pentru orice circumstanță naturală și fulgerele bubuiau la fiecare câteva minute. Deși nu eram vrăjitor, mă puteam folosi de mijloacele de transport magice, și anume măturile, pe care le uram. Un necunoscator ar considera un avantaj capacitatea lor de a te duce la destinație doar rostind numele acesteia și de a actiona ca un fel entitate separată cu o conștiință proprie. Din pacate, lucrurile stateau altfel. Ele se deplasau fară a ține cont de pasageri. De obicei, modul absurd de a lua curbele in viteza, era cel care-i dobora pe mulți. Nu aș fi ales acest mod de transport daca aș fi avut o alegere, dar din păcate eram în întârziere și nu știam ce impact ar fi putut avea asupra întregii acțiuni, posibila mea lipsă de punctualitate.

Nu am simțit greața specifică măturilor când am ajuns la punctul de întâlnire. Vântul ce se juca cu nenumaratele gunoaie de pe străzile pustii și întunecate, frica ce îmi străbatea fiecare fibră și ploaia rece, cazând cu o putere dureroasa din ceruri, mă calmaseră, probabil. M-am apropiat grijuliu de ușa înaltă din lemn. Am bătut ușor, preocupat să disting, în jocul de beznă și semiîntuneric tăieturile ce se împleteau ciudat pe suprafața ușii. Păreau că formeaza un model. Am zâmbit intrigat, îmi plăceau rebusurile, dar în urmatoarea secunda, ușa se deschise, un om scund, slab și firav apărând în cadrul ei.

-Bănuiesc ca tu ești... normalul, nu? spuse el, cu o voce subțire si tremurandă care șuieră ca o pală de vânt prin turnul pustiu.

-Da, eu sunt.

-Atunci intra. Hai, repede, nu avem foarte mult timp.

Nu vedeam ce anume putea fi atât de presant, dar înainte de avea ocazia sa-l intreb, el o luă la fuga pe șirul de trepte de lemn. În vârf, am fost absolut șocat să găsesc o masă metalică acoperită cu o fâsie subțire și grena de pânză, la marginile ei fiind atașate niște bretele metalice.

Negustorul luă o baghetă de pe un raft prăfuit. O îndreptă spre masă, dând nerăbdător din cap.

-Hai, hai, repede, până nu trece furtuna.

M-am întins pe masă. În timp ce prindea bretelele extrem de strâns în jurul umerilor, șoldurilor și picioarelor mele, îmi spuse:

-          Activarea genei constă într-un lucru foarte simplu (“și foarte dureros”- l-am auzit mormăindu-și în barba).

-Trebuie să trec intensitatea electrica a unui fulger prin tine.

Auzindu-l, sângele mi-a inghețat în vene. Nu aveam nevoie de un fan Mary Shelley care sa îmi activeze gena magică. Țineam ca mariajul sa fie urmat de tort, nu de coliva.

-Nu! Stați! am încercat eu disperat să protestez, dar în zadar. Bretelele erau mult prea strânse și prea dure ca să pot scăpa. Pâna să mai apuc să spun ceva, omulețul deschise gura și începu o incantație complexă. Bagheta stătea îndreptată amenințător spre mine. O mica bila albastră, formată din minuscule arcuri electrice, se contură în vârful baghetei. Lumina ei crescu în intensitate pâna când, la un moment dat, am auzit un pocnet asurzitor. Aproape imediat, un fulger săgetă brutal trupul meu umed si toți muschii îmi tresariră violent. Capul, mâinile, picioarele, fiecare bucată de carne ce intra in alcatuirea mea, tresaltară. Nu întelegeam nimic, totul devenise un spectacol orbitor; albastru pur și alb intens îmi jucau în fața ochilor într-un dans violent și dureros. Durerea mi-a fost curmată mult mai târziu, când sunetul unui val care se izbește de stânci a umplut camera. Apoi tăcere. Încercam să scot sunete, dar nimic nu ieșea pe gură. Nu mă puteam mișca. Chinuindu-mă din răsputeri, am reușit să scot, într-un sfârșit, un mormăit gâtuit. Vederea îmi reveni, încetul cu încetul. Rictusul de spaimă și uimire mută a vrajitorului se transformă într-o mixtură de nebunie și veselie.

-E viu! urlă el. Esti viu! Uite, ține bagheta asta!

 Degetelor mele le luă ceva timp pâna cand reușiră să apuce bagheta subțire din lemn.

-          Așa, bine, bine! continuă omul. Acum spune dupa mine: ‘scala ad cælum’.

Am încercat să rostesc vorbele, neîncrezător în capacitatea mea de formula ceva. După primul sunet bâlbâit, dificultatea a disparut. Cuvintele mi se rostogoleau mai usor și mai natural decât în limba maternă. După câteva clipe, metalul care mă cuprindea începu să vibreze într-o tonalitate plăcută, un fel de cântec. Am fost cuprins, deodată, de o senzație de libertate și, în același timp, de o liniște profundă. Subit, metalul pocni în zeci de bucăți, care zburară în toate parțile, prin cameră. Cântecul s-a oprit, durerea s-a reinstalat și sufletul mi-a fost copleșit de tristețe.

-Deci a mers! Ha, excelent! sări omulețul cel slab. Poți folosi magia! Incredibil! Nemaivăzut! Trebuie neaparat să trec asta în jurnalul de notițe. Hai, să te conduc afară.

M-a suit pe mătură. Dupa aceea, s-a întors râzând în turn. Eram năucit. Nu știam dacă ar fi fost potrivit să-i mulțumesc, dar între durerea și uimirea mea și nebunia celuilalt, nici nu avusesem ocazia. Nici nu se obosise să-și ia bagheta înapoi. Am reusit să murmur adresa casei mele. Am oftat din greu când matura porni din loc, pregatindu-mă sufletește pentru greața ce venea la pachet cu mersul pe matură.

 

      Când am ajuns acasă, m-am așezat la masă si am pus bagheta în fața mea. Linii fine, argintii îi străbăteau suprafața, împletindu-se pâna în varf unde era montat un diamant strălucitor, protejat de un capac de sticlă. Nu mai văzusem tipul acela de baghetă pâna atunci.  Aveam o senzație de pericol, o reacție negativă la vederea instrumentului, care exercita însă o atracție stranie. Am revenit la întrebarea care m-a tot frământat înca din momentul în care am luat decizia de schimbare. Era bine ce-am facut? O viață întreaga am trăit crezând în faptul că trebuie sa-ți susții idealurile și opiniile și să ai încredere în deciziile proprii. Am încălcat, totuși, acest principiu cu o usurință care nu-mi era caracteristică. Adoptasem acum un stil de viața în care am refuzat sa cred timp de aproape patru decenii. Nu mă recunoșteam și aveam impresia că devenisem, cu adevărat, o persoana amorală si fară principii, o extremă în care am evitat să cad atâția ani. Am stat asa, lasându-mă înghitit de bezna nopții, apoi inundat de lumina zilei, privind în continuare la bagheta ce statea nemiscata pe masa. În sclipirile leneșe ale dimineții, ochii mei au recunoscut ceva familiar pe suprafata obiectului magic. Un model cunoscut. Amintirea m-a străfulgerat cu viteza razelor de soare ce dansau pe suprafața lucioasă a baghetei. Ușa turnului avea același model, dar desfășurat. Am recunoscut curbele ciudate. M-am îndreptat grăbit către camera mea și am adus un teanc de foi de hartie și un pix. Mi-a luat toată ziua, dar am reușit să desenez modelul așa cum apărea pe ușă.

Somnul, foamea, setea, dubiile dispărură cu totul. Tot ce conta pentru mine era descifrarea modelului intrigant și complex. Noaptea mi-am petrecut-o interpretând linii și forme și unind puncte. Eram sigur ca liniile însemnau ceva. Trebuia să fie așa. Nu putea să fie o coincidență faptul ca liniile apăreau și pe baghetă, și pe ușa turnului. Totuși, ceva nu se lega. Începusem să-mi pierd din speranța si siguranța ca liniile aveau un sens. Începusem să simt cum totul este înlocuit de un mare gol, diform și etern. Era senzația pe care am bănuit tot timpul ca ar avea-o cineva când iși rateaza lucrul pe care-l percepe ca fiind menirea sa în viață.

Ideea salvatoare mi-a răsărit în cap odată cu zorii. În loc să încerc sa interpretez liniile, am început să caut un sens în formele dintre ele. Pornisem dezamăgit și lipsit de chef. Totuși, pe masura analizam, rămaneam din ce in ce mai siderat de naivitatea mea. Răspunsul statea chiar sub nasul meu. Liniile erau formele unor litere. Luând ultima coală din teanc, am început să scriu cuvintele care se așterneau acum atât de clar și de evident în fata mea, încat mă simțeam pe cale să explodez în râs. Fraza era în limba magică. Am luat bagheta in mana, strângând-o bucuros la piept. M-am simțit legat de ea, unit cu ea. Am citit cu voce tare, cu ochii inchiși și zâmbind:

-Qui utitur virga amittit potestatem. Mors destructa est civitatem. Mundus salvatur.

Bagheta îmi zbură din mâna și pluti deasupra mesei. Tremura, iar lemnul său negru-maroniu începu să se înroșească. Diamantul se desprinse și se lovi de zidul de piatră al casei mele, fărâmițându-se în mii de bucăți. O rază de lumină de un alb incadescent porni din vârful baghetei. Se lovi de diamant și se îndreptă înspre cartierul pustiu în care fusesem numai cu o seara înainte. Acesta reprezenta mai bine de jumatate din oras. Nu stiam ce se întampla. Acel gol profund de care îmi era teama și de care speram să fi scăpat mă cuprinse din nou. De undeva, de departe se auzi o bubuitura. Nu putea să fie de bine.

Nu mai simțeam nici o undă negativă venind de la baghetă. Mai precis, nu mai simțeam nimic.    M-am ridicat de pe scaun și m-am dus către mătură. Eram determinat sa descopăr ce dezlănțuisem.

Am zburat fix pe drumul razei de lumină, aproape de ținta ei. Nu m-a surprins faptul că aceasta era turnul. Ce m-a surprins, însa, erau vrajitorii-pompieri ai orașului care își aduseseră mese și băutură și care stăteau și așteptau ca focul să se răspandească. Jurnalistii magici erau si ei prezenti, răspânditi pe la mese și alăturându-se chefului. Orașul ardea și ei beau si râdeau pe la mese. L-am zărit pe un prieten de-al meu, jurnalist, care stătea la o masa. M-am apropiat de el. Am trecut direct la subiect, fara a-l mai saluta:

-Ce se întâmplă aici?

-A, bună! îmi raspunse el râzând. Haide, stai jos, ia o halba de mied, bucură-te!

-Ai înnebunit? Orașul a luat foc, vrăjitorii-pompieri beau și tu nu fugi ca un nebun în stânga și-n dreapta punând întrebări!

M-a privit pătrat, ochii lui sclipind din cauza băuturii.

-Nu știi ce se întampla? Nu se poate! Bine, uite, stai jos, calmează-te, și am să-ți povestesc.

-Cum să mă calmez? Orașul arde, pentru numele magiei!

Prietenul meu oftă, îmi puse mâna pe umăr si mă trase pe bancheta lunga de lemn.

-Stiu, zise el, dar e de bine.

-Cum adică, de bine? Ești...

-Asculta-mă! mă intrerupse el enervat. Vrei sa delirezi pe-aici fără rost sau să afli ce se întamplă cu adevarat?

Am tăcut din gură. Era mai probabil faptul ca eu eram cel nepotrivit, nu masa de oameni care se distrau in jurul focului.

- Cu foarte mulți ani în urmă, în Vraejik a trait un vrajitor foarte puternic. Din păcate, toată puterea aceasta nu era îndreptată spre bine. El folosea magia neagră și magia morții si trăia în turnul acesta care tocmai a luat foc. I se spunea Kematian. S-a folosit de puterile sale magice pentru a infiltra moartea și întunericul în fiecare dintre clădirile, străzile, obiectele din aceasta jumătate a orașului. Toți locuitorii săi au murit, iar zona n-a mai putut fi populată, nici pâna în ziua de azi. Vrăjitorul vroia să transforme jumatate din oras în propriul său laborator. Deși i-a reușit, experimentul l-a secătuit, așa că a fost nevoit sa rămâna închis în turn fără a folosi magia multe zile. Vrăjitorii din cealaltă jumătate a orașului s-au decis ca era momentul perfect pentru a-l confrunta. Încercarile anterioare eșuaseră din cauza puterii sale nemărginite. O mare de vrajitori au pornit împotriva sa. Întrucat nu avea nici o șansa în starea aceea, și-a folosit ultimele puteri  pentru a-și transfera esența în discipolul său. Când vrăjitorii au ajuns la turn, au găsit doar trupul neînsuflețit al lui Kematian și bagheta sa în fața ușii. Noua gazdă a răului a fugit lansând cea mai groaznică incantație: moartea absoluta. Dar a rămas făra efect, pentru că puterea vrăjii era limitata de corpul noului purtător. Pericolul era uriaș, însă: cu timpul, noul purtător al întunericului avea să crescă și să învingă. Unul dintre cei mai puternici maeștrii ai orașului a legat atunci bagheta legendară, noul discipol și turnul cu o vrajă: puterea luminii si a vietii, în baghetă și cea a întunericului și a morții în turn. A transportat obiectul magic în clădire în loc să-l folosească pentru a-l ucide pe Kematian. Acest maestru-vrajitor considera omuciderea absurdă și respecta dreptul la viață al fiecărui individ, bun sau rău. Dar ideea maestrului de a închide discipolul în turn, împreuna cu cele doua vrăji contrarii ar fi dus la macinarea esenței rele, peste ani. Totusi, Întunecatul a reusit să se folosească de puterile discipolului său pentru a crea o bariera in jurul sufletului său. Aceasta miscare îi lăsa gazda fără puteri, dar îl păstra nemuritor.  Întregul fluviu magic din care își trag vrăjitorii puterile și magia s-a cutremurat atunci cand a apărut scutul. Peste milenii Kemetian putea ajunge sa stapânească lumea. Orășenii toți au contribuit la o nouă vrajă, ca să împleteascaă modelul magic pe bagheta și pe turn. Acesta era ultima redută. Cine reușea să sparga codul modelului si-ar fi pierdut puterile de vrajitor, dar l-ar fi ucis pe cel groaznic, ar fi curățat orașul prin foc și ar fi salvat lumea din ghearele Întunericului.

Mi-a înghețat sângele în vene cand am auzit ultima propoziție. Nu se putea. Eu? În spatele meu se auzi o voce care-mi striga prietenul. M-am întors și l-am recunoscut pe invatacelul său care ii era și fiu.

-Tată, tată! urlă el gafaind. Am găsit sursa luminii! E casa prietenului tău, normalul! E casa...

Se opri cand mă vazu, cuvintele înghetandu-i în gât. Ne-am întors unul spre celalalt în același timp. Avea o expresie de mirare combinată cu neîncredere. Lumea de la mese se întoarse spre mine. Singurul sunet care se mai auzea era trosnetul focului.

-Cred ca e rândul meu să vă spun o poveste, am spus.

Și le-am istorisit despre iubita mea, despre transformarea mea în vrăjitor, despre omulețul nebun care o facuse, despre cum obtinusem bagheta, despre sentimentele nenaturale care m-au cuprins acasă, despre descifrarea modelului și despre modul în care lumina iși făcuse apariția. Pentru cateva minute, nimeni nu zise nimic. Apoi, un vrăjitor bătrân se ridică in picioare. Era cunoscut pentru exigenta si intoleranta lui. Spuse:

-Ai fost mult timp impotriva magiei, dar ai vrut să o adopți din dragoste și apoi ai început să ai remușcari pentru că ți-ai fi încălcat principiile. Asta arata ce om de preț ești. Apoi ai salvat lumea, desi fara știinta ta. Ți-ai dedicat zile intregi acelui model. Ai respectul si prețuirea mea profunde, normalule.

Mulțimea se ridică în picioare și izbucni în aplauze. Mă simteam...bine. În sfarșit, lumea îmi accepta modul de viață așa cum era el. Spusele bătâanului vrăjitor au fost pline de însemnatate și puternice ca un ciocan.

-Să bem în cinstea salvatorului nostru! strigă o voce din multime.

Mi-au inchinat un toast. Petrecerea continuat pâna seara. Când focul a ajuns la granița cu jumatatea neatinsa de intuneric a orașului, vrajitorii-pompieri ne-au părăsit pentru scurt timp ca să stingă “Focul Salvator”, cum iî spuneau ei.

Eu am fost ultimul om rămas la chef. Am stat mult timp, gandindu-ma la toate cele petrecute. M-am ridicat de la masa plin de speranta si bucurie. Viata mea se schimbase radical in cursul a doar cateva zile.   

……..Jumatate din orașul Vraejik arsese. Clădirile sale negre și întortocheate cu aspect de turn medieval deveniseră, în mare parte, cenușă. O mare de mături rupte și carbonizate împânzeau pământul. Fluieram o melodie vesela. Pe masura ce mă deplasam printre ruine si dădeam peste mai multe urme arse de obiecte si clădiri, cântecul mi se transforma în râs. Încă mi se părea amuzant faptul că reușisem să câștig respectul tuturor oamenilor din oraș accidental. Am mers acasă pe jos. Nu vroiam să-mi stric starea de bine cu o călătorie pe mătură.

      În “Ziarul International al Vrăjitoriei” articolul despre mine era pe prima pagina. Am luat publicația și cutia de catifea albastră cu mine și m-am suit pe o mătură până-n orașul iubitei mele. Am mers cât de discret am putut pâna la balconul ei, hotărât să-i fac o surpriză. Am intrat în apartament și am găsit-o la masa din bucătarie. Își bea cafeaua de dimineață.

-Bună, am șoptit.

Ea a tresărit.

-Ce faci aici?! Cum ai...?

-Ce e? Nu te bucuri să mă vezi? am întrebat-o râzând.

-Vai, ba da! Doar m-ai speriat.

-Am venit pe mătură.

I-am intins ziarul.

-Citește articolul de pe prima pagina, te rog.

Era nedumerită, dar a acceptat. Am vazut cum se încruntă mirată si neîncrezatoare și am zâmbit distrat.

-Stai, nu cred! Nu se poate! Chestia cu Kemetian era o poveste de cand eram eu mica! Adica, mi-ai spus ca vii dintr-un oras de vrăjitori, dar chestia asta mi se pare absurdă pâna și pentru un astfel de loc.

Am îngenuncheat și am scos cutia de catifea albastră din sacou.

-Nu e. Crede-mă.

Am deschis cutia și am ținut-o în palmă. Ochii iubitei mele se umplura de lacrimi. Cred ca încă era puțin speriată dupa apariția mea neașteptată și viteza cu care s-a desfașurat totul. 

-Draga mea, te iubesc din tot sufletul. Am vrut sa devin vrăjitor pentru ca mi-ai spus că visul tău era să te casătorești cu unul. Totuși, m-am gândit că ai accepta un magician care a renunțat la abilitațile sale ca să salveze lumea. Bine, nu cu bună știință.

Ea pufni. Lacrimile începură să-i curga pe obraji si spuse gâtuit:

-Da. Da, cum sa nu!

A sărit pe mine şi m-a sărutat tandru pe buze.

Poate faptul că mi-am pierdut puterile era un semn că n-ar fi trebuit să le am niciodată. Oricum, chiar dacă ar fi fost așa, modul în care mi le-am pierdut m-a ajutat prea mult ca să îmi mai pese. Am fost vrăjitor pentru o zi, dar am rămas o legendă pentru eternitate. 

 

Petru ROŞU

Cls. a VII-a

Școala “Pro Ingenio", București