Zece școli de arhitectură pentru satele românești
Zece este un număr frumos, iar anul acesta am organizat a zecea școală de vară Arhipera, dedicată studenților arhitecți și comunităților rurale în care aceștia sînt activi. Începînd cu 2012, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, împreună cu Arhipera, organizează școlile de vară axate pe relația dintre arhitectură și comunități. Prima școală de vară a avut loc în Dor Mărunt, iar cele care i-au urmat în Belciugatele și Dor Mărunt. Din 2019, la invitația Uniunii Arhitecților din România, Școlile de vară Arhipera se desfășoară la Chiojdu, în minunatul cadru al Casei cu blazoane. Spun minunat pentru că la Casa cu blazoane avem atît o arhitectură veche de un înalt rafinament, cît și o arhitectură nouă remarcabilă, aparținînd regretatului arhitect Călin Hoinărescu, care ne-a părăsit chiar anul acesta. Călin Hoinărescu a reușit să demonstreze cu brio că se poate face arhitectură contemporană de calitate în mediul rural, chiar în vecinătatea unor ansambluri culturale majore, o arhitectură care se hrănește din tradiție și care susține identitatea culturală locală.
Mizele proiectării pentru satul românesc sînt mari. Prima este legată de moștenirea culturală care este pe cale de dispariție și care poate fi susținută doar prin efortul de înțelegere și cunoaștere pe care arhitecții trebuie să-l depună încă din perioada studenției. Fiecare sat aparține unei zone etnografice cu caracteristici specifice. Locuințele nou proiectate, dar și noi clădiri importante aduc modele de import, nefiltrate și care se impun cu forța unei aculturații. Frumusețea, armonia, decența și inteligența clădirilor vechi sînt adesea înlocuite de o estetică îndoielnică, dublată de obtuzitate, avînd ca rezultat clădiri șocante, țipătoare și agresive. Arhitecții au datoria de a păstra și conserva clădirile de patrimoniu care și-au făcut drum prin veacuri pînă la noi, precum și de a le înțelege și proiecta clădiri noi pline de respect, bazate pe cunoaștere și inteligență.
A doua miză, la fel de importantă, este legată de comunitățile rurale care au mare nevoie de arhitecți și la care arhitecții ajung foarte greu sau deloc. În multe locuri, cuvîntul arhitect are o semnificație necunoscută pentru mulți. Și totuși, studenții arhitecți care visează clienți bancheri ar trebui să știe că educația lor este finanțată și de către țărani, agricultori și arendași și că o etică minimă ar trebui să ne îndrepte, pe noi, arhitecții, și către sat, nu doar către oraș. De aceea, școlile de vară Arhipera au încercat, de la bun început, să recreeze această legătură directă între arhitect și sat, legătură stabilită încă din perioada interbelică cînd, după reforma agrară din 1918-1921, au fost proiectate peste 100 de sate de către arhitecții și urbaniștii vremii.
Într-un prezent în care conceptele de sustenabilitate și economie circulară au devenit apă de gură menită să preschimbe halena în mireasmă, susținerea comunităților locale, a meșteșugurilor tradiționale, construirea cu materiale locale ar trebui să fie lege, dar nu este așa. Dincolo de interesele economice legate de desfacerea unor produse industriale fabricate pe scară largă, persistă prejudecata potrivit căreia materialele locale sînt de calitate mai slabă, meșterii au dispărut, nu mai ai cu cine lucra și așa mai departe. Rolul arhitecților este acela de a gîndi alcătuiri constructive moderne care folosesc materiale și tehnologii locale, prin cercetare aplicată, prin căutări, prin eșecuri repetate urmate de succese, altfel spus, prin asumarea cercetării și inovării avînd ca scop susținerea satului românesc. Acesta, cu modestia sa tradițională, continuă să ne hrănească pe noi, arhitecții, amatori avizați, cu legume din grădină și fructe din livadă, dar și cu case care, chiar de la prima privire, îți oferă frumos, armonie și pace.
În 2012, cînd am construit primele patru case Arhipera pentru familii aflate în sărăcie extremă din Dor Mărunt, nu ne gîndeam că vom reuși să organizăm zece școli de vară. De altfel, la acel moment, nici nu existau foarte multe școli de vară în România. Însă politicile mediului universitar și organizațiilor profesionale ale arhitecților au dus la dezvoltarea fantastică a acestei forme de învățare non-formală, la creșterea exponențială a numărului școlilor de vară pentru arhitecți, iar majoritatea acestora se desfășoară la sat. Nu pot decît să sper că această masă critică îi va îndrepta pe arhitecți către rural, iar așteptarea nu va mai dura mult. Sînt comune care s-au organizat și oferă casă, masă și mașină oricărui arhitect care ar dori să profeseze acolo, înțelegînd valoarea arhitecturii pentru satul românesc. Este deci momentul să înțelegem și, eventual, chiar să redescoperim și noi valoarea satului pentru arhitectura românească și să acționăm în consecință. În ceea ce ne privește, a unsprezecea școală de vară Arhipera va fi tot la Chiojdu, acolo unde Uniunea Arhitecților din România, împreună cu Florin, Florica, Petru și George, ne fac să ne simțim acasă, iar copiii și profesorii Școlii Gimnaziale „Constantin C. Giurescu” ne primesc ca prieteni și colegi.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
