Vrem o presă tabloid? - interviu cu Ioana AVĂDANI
Săptămîna trecută am publicat prima parte a interviului în care discutam cu Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent, despre problema libertăţii presei în România. Concluzia era una tranşantă: „presa“, spunea Ioana Avădani, „este atît de liberă pe cît îşi doreşte, de fapt, să fie“. Reluăm, săptămîna aceasta, tot în cadrul proiectului european „Safety Net for Journalists“, partea a doua a interviului, în care discuţia, derivată din această afirmaţie, s-a concentrat în jurul întrebărilor: cît atîrnă în balanţă deontologia şi cît dependenţa economică, şi cît de mult îşi doreşte, de fapt, publicul, o presă profesionistă?
Presa din România este din ce în ce mai mult acuzată că tinde să devină tabloid. Subiectele sociale, problemele politice şi economice – toate par a pierde teren în faţa ţopăiturilor de cancan... Cînd a început, de fapt, marea tabloidizare?
În România există mai multe surse de tabloidizare. Prima rădăcină este sustragerea din sfera politică şi abordarea acestor soft news, care te ţin la distanţă de bătăi de cap.
Modelul extrem de vizibil a fost PRO TV-ul din perioada anilor 2000-2004, PRO TV-ul care pornise ca un post cu multă implicare în politic şi care promova liberalismul, nu în manieră ideologică, ci mai degrabă ca antreprenoriat şi spirit de aventură economică, adresîndu-se părţii mobile, creatoare, constructive, acelui segment care avea potenţialul real să împingă România înainte. Dar, în urma acumulărilor de datorii faţă de stat, nu numai că şi-a îndulcit tonul, dar a eliminat pur şi simplu subiectul politic din jurnal. În mod paradoxal, acest lucru nu i-a atras nici o scădere de popularitate. În 2004, PRO TV-ul a fost cumpărat de Central Media Enterprises care, ca primă măsură, a achitat toate datoriile către stat. Deşi, prin stingerea datoriilor a dispărut condiţionalitatea financiară, americanii n-au schimbat reţeta de succes, mergînd pe principiul „de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare?“. Astfel am ajuns în situaţia paradoxală în care probabil cea mai puternică reţea de televiziune din România să aibă momente în care nu acoperea campania electorală – vorbim despre o campanie electorală importantă.
Or, dacă scoţi partea politică dintr-un jurnal de ştiri, rămîi cu o bucată de timp foarte mare, un segment pe care trebuie să-l „umpli“ cu ceva. Aşa au apărut acele ştiri despre aniversarea în parc a zilei de naştere a căţelului vreunei vedete autohtone. Pe scurt, acesta este primul model de tabloidizare a unui post TV care pornise, de fapt, pe un cu totul alt drum.
Dar avem şi momentul Evenimentul zilei...
Aici vorbim despre a doua rădăcină a tabloidizării. Evenimentul zilei s-a născut tabloid, a pornit de la bun început ca tabloid pe o piaţă imatură şi virgină, care nu cunoştea acest gen de presă şi care i-a conferit Evenimentului zilei un succes fulminant. La începutul anilor ’90, consumatorul de presă nu era deloc vigilent. Cumpăram orice şi tratam toate ziarele cu acelaşi respect şi interes. Şi acest succes al Evenimentului zilei a fost exemplificat în tiparul „dacă vinzi găina cu pui vii, vinzi bine“.
O a treia sursă de tabloidizare este fenomenul de dumbing down: coborîrea nivelului conţinutului jurnalistic atît încît publicul să fie satisfăcut de ceea ce primeşte. Iar această manevră nu o faci doar ca să atragi mai mult public, ci şi pentru că îţi consideri publicul însetat de aşa ceva.
Trebuie să vă întreb: publicul chiar cere?
Da, publicul chiar cere. Dacă ne uităm la cifrele de audienţă, pe lista cu primele zece emisiuni de talk-show din România, ne vom da seama că spirala dumbing down chiar funcţionează. De pomană îşi dă „publicul“ ochii peste cap cînd este intervievat şi deplînge scăderea calităţii presei, cînd „publicul“ este cel care creşte audienţa unor emisiuni precum Un show păcătos, Sinteza zilei sau În gura presei. Nu vorbim despre audienţe sfîşietoare, dar sînt cele mai mari din cîte există. Chiar dacă în ceea ce priveşte cifrele de audienţă există unele contestaţii, trebuie să privim realitatea în faţă – aceasta este tendinţa. Tabloidele sînt cele mai vîndute.
Dar problema nu este că există acest gen de presă, problema este că nu există alt gen de presă şi că pînă şi presa cu pretenţii de seriozitate şi credibilitate tinde să împrumute elemente din formatul tabloid.
Vorbim despre o dependenţă economică?
Ar fi prea simplu dacă am reduce rolul presei la funcţia ei economică, la funcţia ei de business. Conform Constituţiei României, mass-media este singura industrie care are protecţie constituţională, este recunoscută ca avînd un caracter de serviciu social, serviciu care întrupează un drept fundamental. De vreme ce ai această înaltă protecţie constituţională, ar trebui să pui un dram de responsabilitate în ceea ce faci. Şi, pentru că vorbim de această responsabilitate, este „amuzant“ cum marile companii de presă resping orice presiune de responsabilizare, pe motiv că ele sînt „afaceri“, dar îşi flutură steagul „serviciului public“ de fiecare dată cînd se află sub presiuni din partea statului.
Credeţi că această cerere a publicului de a consuma presă tabloidă influenţează şi profesionalizarea presei, a jurnaliştilor din România?
Cu siguranţă că o influenţează. În primul rînd, acestea sînt modelele cu care jurnaliştii de mîine vor creşte şi cu care cei de azi au crescut – să nu uităm că vîrsta medie a jurnaliştilor în mass-media din România este undeva înspre 25 de ani; sînt, deci, nişte copii născuţi şi educaţi în această cultură. Degeaba suspinăm că „tinerii de azi nu mai sînt serioşi“; vorbim despre copiii pe care i-am crescut şi i-am educat noi, inclusiv prin mass-media pe care o consumăm. Durerea mare este că aceşti copii sînt cei care vor gestiona viitorul României, şi îl vor gestiona după aceste standarde.
În acest context, ce înseamnă Centrul pentru Jurnalism Independent?
O mare parte din activitatea CJI se axează pe activităţi de advocacy. Rezultatul este, în mod paradoxal, ceea ce nu se vede. Sarcina pe care ne-am asumat-o este să menţinem cadrul legal în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, buna guvernare, transparenţa, accesul la informaţie, într-o zonă de decenţă. Măcar să nu îl lăsăm să se degradeze, dacă nu putem să îl îmbunătăţim. Sînt mai multe legile sau proiectele de lege pe care le-am „omorît“, decît cele pe care am reuşit să le promovăm. Au fost mai multe proiecte de lege care au încercat să „tundă“ din libertatea de exprimare, decît cele menite să îmbunătăţească cadrul. Este foarte greu să faci o listă de poveşti de succes sau să îţi faci un portofoliu din ideile proaste pe care le-ai omorît. Acesta este paradoxul muncii de advocacy: trăieşti în umbra succeselor tale şi nu te poţi lăuda cu ele.
Nu am considerat niciodată că avem o misiune uşoară. Am prins însă perioade în care sarcina noastră era mai uşoară decît este acum. Chiar şi cînd relaţia cu autorităţile era mai tensionată, lucrurile erau mai clare. Într-o parte exista cenzura, în cealaltă – mass-media, iar problemele puteau fi gestionate şi ţinute în echilibru, profesionalizarea mass-media fiind văzută ca o garanţie de succes, inclusiv economic.
Aţi avut, la un moment dat, programe pentru educarea jurnaliştilor...
Avem în continuare cursuri destinate jurnaliştilor, cursuri care devin însă o parte din ce în ce mai mică din activitatea CJI. Printre motive este şi acela că, în timp, calitatea profesională şi-a pierdut din relevanţă chiar din interiorul profesiunii. Faptul că eşti un jurnalist bun nu îţi aduce un salariu mai mare, nu îţi aduce nici respectul colegilor sau al publicului sau al şefului. Calitatea profesională nu mai este valorizată şi, pe termen lung, acest lucru îi face pe ziarişti să devină din ce în ce mai puţin interesaţi să se perfecţioneze. Nu spun că nu avem oameni care aşteaptă cu nerăbdare să participe la cursuri, dar am întîlnit oameni care au fost nevoiţi să îşi ia zile libere de la slujbă ca să poată participa la cursuri, pentru că şefii lor au considerat că această extrapregătire profesională nu este relevantă.
Îi educaţi pe jurnalişti; cum educaţi publicul?
Am luat-o de la firul ierbii, de la elevi, căci am considerat că cel mai bun moment pentru o asemenea intervenţie de „media literacy“, competenţe mass-media, este vîrsta adolescenţei, cînd copiii îşi formează atît obiceiurile de consum mediatic, fiind activi în acest domeniu (Internetul este plin de adolescenţi!), cît şi comportamentele democratice. În opinia noastră, atîta timp cît toată lumea are acces la instrumentele jurnalistice, ar trebui să îţi asume şi valorile comunicărilor publice.
Am lucrat foarte mult timp în ultimii ani, şi vom mai lucra şi în următoarea perioadă (un an şi jumătate), cu elevi de liceu, încercînd să dezvoltăm gîndirea critică. Ceea ce pentru noi înseamnă, de fapt, însumarea valorilor codului deontologic (să îţi verifici informaţia, să declari sursa, să protejezi demnitatea umană, să nu minţi), toate acestea sînt valori pe care le poţi transmite cu uşurinţă unui copil. Aşa cum îl înveţi, de exemplu, să traverseze strada, îl poţi învăţa să îşi verifice din mai multe surse informaţiile luate, bunăoară, de pe Internet. Există studii care demonstrează că sîntem mai înclinaţi să dăm crezare informaţiilor care coincid cu opinia noastră preformată. Iar acestea sînt lucruri uşor de observat: oamenii se uită la acele emisiuni care le consolidează propria credinţă, pentru că se simt bio-chimic confortabil, şi emoţional relaxaţi. Cînd vezi la televizor oameni „importanţi“, cu mare putere în stat, care îţi dau dreptate, te simţi şi tu deştept. Ne dorim să-i învăţăm pe copii ca, măcar în ceea ce priveşte informaţiile preluate din surse mass-media, să le verifice înainte să dea crezare primului vorbitor.
Pentru că, atunci cînd oamenii îşi vor pune suficient de multe întrebări şi vor aştepta răspunsuri pertinente, lucrurile vor sta mai bine, şi abia atunci se va face un pas înainte.
a consemnat Stela GIURGEANU
Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.
