Viitorul geopolitic al Rusiei
Sincer, n-am fost niciodată atras de geopolitică, avînd mereu sentimentul că cei care practică această disciplină sînt preocupaţi mai ales de detectarea şi interpretarea factorilor geografici, în sensul larg al cuvîntului, care favorizează în ultimă instanţă un stat, o regiune, o parte a omenirii, penalizînd astfel alt stat, altă regiune, cealaltă parte a aceleiaşi omeniri din motive exterioare acţiunilor întreprinse de responsabilii acestor state şi de membrii societăţilor care compun această omenire. Pentru mine, insistenţa cu care accentul este pus pe factorii prezentaţi deseori în mod peremptoriu drept obiectivi încurajează tendinţele fataliste. Personal, am încercat să dau prioritate criticii şi, cînd era posibil, dezamorsării mecanismelor de dominare care, în numele unor factori aşa-zis obiectivi, îi împiedică pe indivizi să se exprime şi să se realizeze în funcţie de nevoile şi dorinţele lor.
Desigur, a asocia geopolitica cu proiectele pe cît de criminale, pe atît de sortite eşecului de dominare planetară a naziştilor înseamnă a face un proces nedrept mai multor reprezentanţi respectabili ai acestei discipline. Aşa s-a întîmplat după Război într-o ţară ca Franţa, cel puţin înainte de apariţia în 1976 a excelentei reviste
editată de Yves Lacoste. Totuşi, un alt fenomen, legat de actualitatea ultimelor două decenii, mi-a reamintit de problematica incidenţei geopoliticii în politică. Mă refer la importanţa crescîndă acordată geopoliticii în Rusia. Dezbaterile etico-politice care au avut loc în cadrul disidenţei, şi cele politice – deschise şi pluraliste – în legătură cu conţinutul democraţiei, proiectul de societate şi evaluarea trecutului care au caracterizat a doua parte a anilor ’80 şi prima parte a anilor ’90 au fost progresiv marginalizate de speculaţii din ce în ce mai îndrăzneţe, cînd catastrofiste, cînd entuziasmante, privind viitorul şi destinul Rusiei. Odată cu sosirea lui Putin la putere, acest tip de consideraţii formulate şi argumentate de inspiratorii şi consilierii lui, personaje deseori pe cît de cinice, pe atît de abile, briliante chiar, au devenit deosebit de periculoase. În slujba Puterii, scenariile geopolitice elaborate de oameni precum faimosul Aleksandr Dughin mi se par la fel de nocive ca dialectica care justifica odinioară nelegiuirile comise sub regimul comunist.
În ciuda rezervelor mele faţă de geopolitică, în contextul evenimentelor care au avut loc în Ucraina în 2014, am început să mă întreb dacă problemele ridicate cu această ocazie nu ar trebui să fie abordate tocmai pe terenul geopoliticii. În privinţa asta, lectura cărţii lui Oleg Serebrian, de care am luat cunoştinţă graţie unui concurs de circumstanţe, mi-a dat un răspuns pozitiv la care, sincer, nu mă aşteptam (Oleg Serebrian –
prefaţă de Christian Daudel, Editura Cartier, Chişinău, 2014). Într-un text relativ scurt, de 150 de pagini, foarte dens pe plan informaţional, dar scris suficient de clar ca să fie abordabil pentru un cititor nespecializat, Oleg Serebrian reconstituie procesul istoric, cultural şi intelectual care a condus Rusia la o „răspîntie de drumuri“. El porneşte de la date precise şi constatări realiste, argumentează raţional, tonul e cît se poate de neutru, chiar dacă poziţile adoptate pe chestiunile decisive sînt ferme. Atît registrul speculativ, cît şi demonstraţiile paradoxale sînt evitate, astfel încît cititorul nu este supus injoncţiunilor patetice şi poate să-şi facă singur o părere.
„Viitorul geopolitic al Rusiei nu se decide nici pe Nipru şi nici pe Nistru, ci pe Amur!“ (fluviul care separă Rusia de China). Această butadă rezumă teza autorului.
Totuşi, interesul consideraţiilor sale în materie de geopolitică privind cele trei căi posibile pentru Rusia de mîine: imperială, eurasiatică şi europeană, care figurează în concluzia cărţii, rezultă mai ales din demonstraţiile care le preced, din datele expuse temeinic în capitolele consacrate „reveriilor“ Rusiei de ieri alimentate de ideologiile panslaviste, eurasiatice şi internaţionaliste, şi relaţiilor Rusiei de-a lungul istoriei cu evreii, germanii, americanii şi chinezii.
Istoria, prezentată pe alocuri într-o perspectivă de-a dreptul pedagogică, joacă un rol-cheie în portretul acestei Rusii, acestei lumi care rămîne o mare necunoscută pentru cei ce o privesc din afară, în ciuda nenumăratelor informaţii care circulă despre ea. O istorie deloc lineară, suficient de complexă şi de imprevizibilă (cine a prevăzut implozia regimului comunist în URSS?) pentru ca cele trei căi menţionate în concluzia cărţii să fie posibile, independent de preferinţa pe care autorul ar putea-o avea pentru calea europeană.
Cartea va apărea în limba franceză la toamnă. Ea mi se pare binevenită într-un caz ca şi în celălalt, atît publicul din România, cît şi cel din Franţa avînd multe de învăţat pe această temă, din motive cert diferite. Deseori alergic cînd e vorba de temutul vecin de la est, publicul românesc se mulţumeşte în general cu stereotipuri dispreţuitoare, în timp ce publicul francez, tradiţional mai atras de Rusia, are deseori tendinţa de a se mulţumi cu stereotipuri binevoitoare, nu însă şi clarvăzătoare.
Am precizat dinadins publicul român din România, lăsînd astfel la o parte publicul român din Republica Moldova, unde a apărut această carte, ţară pe care autorul o reprezintă în Franţa şi la UNESCO din 2010 încoace. Lumea rusească e mai bine cunoscută şi înţeleasă în fosta republică sovietică şi nu ar fi rău ca şi în România să se facă eforturi pentru a depăşi suficienţa superficială de care mulţi dau dovadă cînd vine vorba de Rusia, o lume cu care în anumite privinţe ea are mai multe puncte comune decît cu lumea occidentală de care caută să se apropie. Cei care nu văd în Rusia decît o barbarie asiatică de care trebuie să fii musai despărţit, cu care nu trebuie să ai de-a face sub nici o formă, au tendinţa să piardă din vedere faptul că, în cazul în care viitorul Rusiei va fi imperial sau eurasiatic, drumul României pe calea europeană riscă să întîlnească multe obstacole. Destinul României, şi nu numai al României, este strîns legat de acela al Rusiei, ne reaminteşte pe bună dreptate Oleg Serebrian, spre exemplu cînd constată:
„Vestul nu dorea să primească Rusia în clubul său, dar nici nu voia să intre cu ea într-un conflict deschis. Preferabilă părea împingerea gardului
Moscovei mai la est… E o eroare, căci anume atunci, în 1992-1993, era momentul potrivit pentru a acţiona în forţă şi a găsi cheia soluţiei
prin aducerea acestei mari naţiuni (şi a tuturor ţărilor ex-comuniste din estul Europei) în clubul occidental.“
Rezumînd, aş spune că acest mic tratat de geopolitică ieşit de sub tipar în noiembrie 2014 prezintă un triplu avantaj: nu se limitează la persoana lui Putin, se bazează pe o bogată bibliografie de limbă rusă, greu accesibilă, şi resituează „cazul“ Republicii Moldova, chiar dacă este rar evocat, în contextul spaţiului ex-sovietic.
Observaţiile subtile şi deseori pertinente, chiar dacă unele pot suscita rezerve, privind diferitele aspecte geopolitice ale situaţiei actuale, sînt nenumărate în această carte, cititorul le va descoperi desigur singur. Un regret: geocultura, anunţată în subtitlul cărţii, e mai puţin prezentă în demonstraţia autorului decît geoistoria şi geopolitica. Totuşi, pe această temă, el oferă o explicaţie deosebit de ingenioasă a modului în care sînt percepute din exterior realităţile post-sovietice, pe care o voi cita
în loc de concluzie:
„Şi mai complicată este definirea a ceea ce ar fi spaţiul geocultural rusesc. Întîi de toate, acesta nu trebuie confundat cu o Rusie politico-geografică şi nici istorico-geografică sau etno-geografică. Chiar dacă aprecierea limitelor sale nu poate fi decît arbitrară, pentru a le stabili trebuie să luăm în calcul cîteva criterii, cum ar fi utilizarea limbii ruse ca limbă maternă sau secundă, gradul de influenţă a medilor ruseşti (sau de limbă rusă) asupra opiniei publice, aderenţa la biserica ortodoxă rusă, dar şi factori mai puţin perceptibili «din interior» cum ar fi onomastica, deprinderile gastronomice, modul de a se îmbrăca al majorităţii populaţiei sau chiar peisajul urban. Aceste lucruri sar în ochii unui străin, generînd un lanţ de asocieri, care pînă la urmă se materializează în heteroidentificare: cea mai mare parte a populaţiei unor ţări precum Republica Moldova, Kazahstanul ori Kîrgîzstanul nu se (auto)identifică nici cu Rusia, nici cu ruşii şi nici măcar cu lumea slavă; cu toate acestea, destul de frecvent, cei din afara graniţelor fostei URSS (hetero)identifică pe locuitorii lor cu ruşii.“
Un État en quête de nation: la République de Moldavie
Foto: wikimedia commns
