Urbanismul şi urbaniştii - mic îndreptar de uz public

„Cum mă, pe cine votăm? că nu sînt decît doi, nu?… ce, mai e unu’?... arhitectu’, urbanistu’… ăla, păi ce treabă avem noi cu urbanistu’?“  

(Bucureşti, iunie 2012, conversaţie la telefon într-un taxi)  

În ultimii ani asistăm la o ofensivă sistematică îndreptată împotriva oraşelor României, dusă chiar de locuitorii acestora. Cauzele sale sînt multiple (capitalism sălbatic, legislaţie confuză, public needucat etc.), iar rezultatul – dureros: oraşele României îşi pierd din ce în ce mai mult din caracterul urban, o caracteristică definitorie a civilizaţiei europene contemporane. De fapt, standardele care măsoară calitatea vieţii urbane în România sînt comparabile cu cele din spaţiul ex-sovietic/Asia Centrală. Cu rare excepţii, nu există dezbateri cu participare publică semnificativă despre problemele fundamentale ale oraşului, în afară de punerea în discuţie a unor teme recurente, mai puţin strategice şi mai mult operaţionale, în sens pur administrativ (gropi, cîini comunitari, ţevi sparte). Domeniul de activitate al urbanismului se referă atunci la astfel de probleme?

La nivel global, urbanismul nu este încă standardizat de o manieră fermă, pentru că este o disciplină relativ nouă, care a fost acceptată în spaţiul public doar din prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre altele, nu are nici o definiţie clară. Dacă alegem să-i credem pe clasici, putem spune că urbanismul reprezintă arta şi ştiinţa de a construi oraşe (sau, am spune astăzi, comunităţi urbane). Urbanismul are două ramuri principale: proiectarea urbană, „procesul de proiectare care dă formă oraşelor şi satelor, realizînd conexiuni între oameni şi locuri, mişcare şi formă urbană, natură şi ţesut construit“ şi planificarea urbană, „procesul tehnic şi politic care se ocupă cu utilizarea terenurilor şi proiectarea mediului urban, pentru a ghida şi a asigura dezvoltarea ordonată a aşezărilor şi comunităţilor umane“ (ambele definiţii sînt preluate de pe Wikipedia). Există şi discipline conexe, cum sînt peisagistica sau planificarea teritorială, care sînt indisolubil legate de urbanism. Toate aceste domenii de lucru sînt puse în practică de specialiştii cunoscuţi în mod generic drept urbanişti.

Pînă aici totul este clar, există deci o categorie profesională bine definită, formată din persoane care se preocupă în mod constant şi concret de oraşe – urbaniştii. Deşi această afirmaţie pare evidentă, realitatea curentă din România ne arată că lucrurile sînt foarte diferite. De fapt, cunoaşteţi vreun urbanist? Există urbanişti în mediul privat, în administraţie, la Primărie, la Prefectură, în alte instituţii publice? Aţi remarcat vreodată în media o poziţie publică pe un subiect actual, exprimată de un urbanist invitat în cadrul rubricii/emisiunii? Unde sînt, există, pînă la urmă, urbaniştii? Poate că, în final, e doar o legendă urbană…

În România comunistă sarcinile profesionale ale urbaniştilor erau îndeplinite în mod obişnuit de arhitecţi, care în epocă se intitulau specialişti în arhitectură şi sistematizare. Prima reglementare a urbanismului după 1989 a fost Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, modificată apoi prin acte legislative succesive. Pe lîngă noutatea termenului de urbanist în România, care a fost folosit în mod curent doar din anii ’90, înţelegerea parţială a domeniului de către public se datorează faptului că urbanismul nu este neapărat o calificare directă, ci mai degrabă o supra-specializare prin care un arhitect, inginer, geograf, economist, sociolog etc. capătă competenţa de a lucra într-o echipă multidisciplinară de urbanism. Există însă şi urbanişti „puri“ care, alături de arhitecţii specializaţi în urbanism, primesc competenţele necesare pentru a fi şefi de proiect de urbanism, de exemplu absolvenţii singurei Facultăţi de Urbanism din România, care funcţionează din 1997 în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Faptul că există în România o astfel de specializare universitară de nişă, rară în Europa de Est, este o oportunitate majoră pentru dezvoltarea viitoare a oraşelor noastre.

La momentul actual, anul de graţie 2012, există în media autohtonă o largă confuzie în ceea ce priveşte statutul profesional al urbaniştilor în societatea contemporană, care se traduce prin lipsa apelului direct la specialişti, în situaţii de interes public major (vezi cazul pasajului Basarab sau al turnului de lîngă Catedrala „Sf. Iosif“). Pe scurt, există două căi majore prin care o persoană interesată de urbanism poate dobîndi calificarea şi titlul de urbanist. Calea profesională (sau practică) presupune absolvirea unui master în urbanism şi, în unele cazuri, a unui stagiu de practică (doi ani), urmată de înscrierea în Registrul Urbaniştilor din România (RUR), singura instituţie care poate valida competenţe profesionale în urbanism. Ca gestionar al unui domeniu strategic de dezvoltare şi instituţie care acreditează specialişti, RUR funcţionează în subordinea Ministerului Dezvoltării Rurale şi Turismului. Calea academică (sau teoretică) presupune absolvirea unui doctorat în urbanism (patru ani), urmat de obicei de o carieră universitară şi/sau în cercetare. Trebuie spus că există în România o categorie semnificativă de urbanişti cu competenţe de nivel european, care sînt în acelaşi timp practicieni şi teoreticieni, altfel spus, membri RUR şi doctori în urbanism. O categorie aparte de „urbanişti“ o constituie unii dintre angajaţii din administraţie, în departamente/direcţii/servicii de urbanism, fără competenţe în domeniu. Multe din aceste posturi sînt ocupate în mod nelegitim (dar legal) de persoane fără educaţie/formare clară de profil, iar din acest punct de vedere este simptomatic cazul arhitectului-şef, funcţie publică esenţială de urbanism.

Iată că legenda e reală, urbaniştii există cu adevărat printre noi şi îşi exercită profesia în modurile descrise mai sus, fie în sectorul public, fie în cel privat. Datorită faptului că deţin şi pot interpreta în mod pertinent date despre fenomenul urban, urbaniştii sînt solicitaţi şi consultaţi de politicieni cu prilejul constant reînnoit al alegerilor, pentru informaţii „tehnice“ despre oraşe, dar sînt repede îndepărtaţi cînd este vorba de luat decizii. Nici societatea civilă nu manifestă o predilecţie deosebită pentru astfel de chestiuni, dezbaterile de urbanism din spaţiul public iniţiate de ONG-uri fiind deocamdată anemice şi pe teme punctuale, de interes local. Iar în ceea ce priveşte spiritul civic după 22 de ani de democraţie originală, pentru publicul larg din România, între oraşele României şi locuitorii lor pare să existe aceeaşi legătură ca cea dintre teatru şi literatură, după cum spunea Caragiale – adică nici una.

Dar despre felul în care urbanismul creşte calitatea vieţii, şi în plus: strategii, politici, programe şi proiecte, bune practici, instituţii (ne)funcţionale, într-un episod viitor.

Dragoş Horia Buhociu este arhitect, dr. în urbanism, asistent la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Abordarea actuală a frontului la apă urban. Evoluţie contemporană şi direcţii majore, Editura Universitară „Ion Mincu“, Bucureşti, 2012.