Unde cade vălul islamic al Turciei

În vremurile comunismului, învăţam că turcii erau un popor de asupritori. Învăţam şi eram programaţi să gîndim în termeni negativi despre „acei păgîni“ care ne-au prigonit atîta amar de vreme, dar cu care, totuşi, ne-am bătut tot timpul neînfricaţi şi în faţa cărora – povesteau pe larg şi ilustrau cu poze manualele şcolare – am reuşit să ne dovedim întreaga noastră vitejie. După Revoluţie, Turcia a devenit, tot în mentalitatea generală, un rai comercial. În primul rînd, era văzută ca un soi de bazar imens, un depozit de mărfuri descoperit de cei ageri la minte, care făceau săptămînal naveta la Istanbul sau Edirne, că era mai aproape, întorcîndu-se de acolo cu pixuri, blugi sau unde făceau bişniţă cu rulmenţi. 

Mai apoi, după Turcia asupritoare şi cea comercială, a apărut şi Turcia turistică. Ofertele agenţiilor de turism curgeau gîrlă, iar românii, săturaţi de vacanţele autohtone, începeau să descopere exotismul foştilor asupritori. Nu vestigiile istorice ademeneau, ci preţurile şi luxul. Hoarde de turişti au dat astfel năvala, iar spre finele anilor ’90, în vocabularul turcilor apăruseră primele texte de agăţat în româneşte. „Ce mai faci?“, „Bine“, „Bine venit“ s-au transformat rapid în „Hagi“, „Iubesc la Romania“ „Romania, frate meu“. De altfel, cele mai multe etichete puse de turci românilor se referă ori la Ceauşescu (din ce în ce mai rare, totuşi), ori la Hagi. 

Ce etichete poartă însă azi turcii, înlăuntrul graniţelor dornice (sau nu) de a se deschide Europei, şi cîte Turcii există de fapt în ţara întinsă pe două continente? Pe scurt, cum arată Turcia profundă între laic şi Islam? 

Alcool doar la etaj Căutarea Turciei profunde avea să treacă atît prin zonele comerciale şi prin cele turistice din sud (întreaga coastă a Mării Mediterane) cît şi înspre zonele estice, înspre graniţa cu Siria şi Iran – zone care, dacă nu sînt omise de ghidurile turistice, sînt cel puţin trecute la capitolul „mai bine nu“, din cauza problemelor ridicate de populaţia kurdă. După aproape şase-şapte ore de condus intens din Bucureşti, ajungi spre orele amiezei în fosta capitală (1365-1453) a Imperiului Otoman, Edirne, oraş avanpost al islamismului în Turcia. 

O tradiţie locală e campionatul anual de Yagli Gires – luptele turceşti. Legenda spune că acestea ar fi reminiscenţe ale antrenamentelor foştilor soldaţi otomani. Azi, campionatul, care începe cu parada celor 1000 de luptători, defilînd pe acorduri de muzică ţigănească, este mai mult o atracţie turistică. 

Iar turiştii sînt bine primiţi. Mirosurile aromate şi senzaţia de huzur îţi pătrund simţurile, în timp ce baţi străduţele vechi, garnisite cu cîrciumioare şi localuri pline de incofundabila aromă de mangal (care ţi se piteşte în nări şi nu te mai părăseşte întreaga Turcie). Vorbind de localuri, iniţial te poţi decide cu greu unde să te aşezi. Pentru că, pe strada principală cel puţin, stau înşirate unul lîngă altul, toate îmbietoare, luminoase şi pitoreşti. Au însă şi un mic cusur, care poate fi un criteriu serios în a renunţa la ele: pe nicăieri nu se serveşte alcool. 

Dacă totuşi simţi nevoia ca, pe lîngă o Haşlama (ciorbă de oaie), Kebab sau Çoban Kavurma (miel prăjit cu ardei, roşii şi usturoi) să strecori prietenos şi un fir alcoolic (bere sau raki, căci vinurile în Turcia sînt extrem de scumpe şi nu mereu la înălţimea preţului), trebuie să părăseşti strada principală, să te afunzi prin vreo uliţă întunecoasă şi puţin populată, să găseşti, în cele din urmă, un restaurant pitit, unde se serveşte alcool, dar doar la etaj, cît mai departe adică de ochii lumii. Nici aici nu poţi fi însă pe deplin mulţumit: pentru că, mai europeni ca europenii, turcii interzic fumatul peste tot, şi mai ales în spaţiile închise. 

Primul pas în Turcia, prin Edirne, pe străduţe şi uliţe, deşi aflat la graniţa cu Europa, ne-a îndemnat să ne reglăm conduita pentru o ţară islamică. Aici, la început de călătorie, îţi dai seama că, deşi tradiţiile au tangenţă mare cu modernitatea, cu greu poţi spune că mentalităţile se împletesc.

Turcia turistică 

Din Edirne porneşti spre Canakkale, adîncindu-te înspre partea asiatică. Drumurile în Turcia sînt impecabile, autostrăzile largi – bine îngrijite (de multe ori vezi echipe de muncitori pregătiţi 24 de ore din 24 să remedieze vreo fisură care ar putea apărea în asfalt, fisuri semnalate de echipe care se plimbă cît e ziua de mare, să cerceteze porţiunile arondate), toate bibilite în cel mai mic detaliu. Accesul se plăteşte, elegant, cu carduri, la automate. Totul e facil, logic şi civilizat. 

Abia spre intrarea în Izmir, de fapt cam la 40 de km depărtare de oraş, începe un ambuteiaj colosal. O nebunie de nedescris, în care comportamentul şoferilor te duce cu gîndul la traficul din Napoli. Bară la bară, şoferii se bagă în faţa ta, fără semnalizări, fără acea minimă privire umilă şi rugătoare de „hai, nene, lasă-mă şi pe mine“. Dar nu e vorba de nesimţire. Mentalitatea de aici e că şoferul din spate trebuie să-l păzească şi să fie atent la manevrele celui din faţă. 

Ceea ce nu a fost totuşi cazul nostru. În ambuteiaj, cum mergi, cum frînezi, la un moment dat, şoferul din spate a frînat cu sete taman în bara de protecţie a maşinii noastre. Un ghinion care însă a provocat un prim contact cu viaţa de dincolo de turism: poliţia. În general, poliţia în Turcia e foarte amabilă cu turiştii. Însă un pont: deşi poate vă dă ghes să ciripiţi din amabilitate în turceşte cu ei, vorbiţi doar engleză – limbă pe care, după toate aparenţele, nu o stăpînesc şi care pare a intimida forţele de ordine. (Un alt sfat: întreaga Turcie e împînzită de radare, iar conform legii, detectorul de radare e strict interzis, amenda pentru posesia unui asemenea aparat ajungînd pînă la 1000 de dolari.) 

Pentru procesul-verbal am fost escortaţi cu girofarul pînă la cel mai apropiat sediu. Aici, într-o clădire albastră, a început o birocraţie fără sfîrşit. Formulare îngălbenite de vreme, abia găsite, completate cu greu, xeroxate – şi mai greu. După care, în biroul unde adăstam deja de o oră, au început să se perinde mai mulţi gradaţi, fiecare dînd cu semnătura. Cireaşa de pe tort a fost ştampila. Cum pe fiecare birou tronau cîteva rozete pline cu ştampile, găsirea celei potrivite a durat cam cît a durat întreaga tevatură cu procesul-verbal. 

Singura consolare era că în tot acest timp toţi poliţiştii erau de o amabilitate plină de compasiune, şi ne repetau la răstimpuri, arătînd liniştitor către noi: „cusur ioc“. Adică nu era vina noastră. Spre noapte, după toată agitaţia, după un drum lung şi obositor, am ajuns, în sfîrşit, la malul mării. În Pamucak, un complex turistic retras, discret, vizitat în special de turişti nemţi, cu căsuţe şi palmieri pe plajă, într-o linişte ireală, doar cu spartul valurilor în urechi, am avut o oarecare ezitare dacă să mai căutăm Turcia profundă. Am dat însă ghes primului imbold şi ne-am avîntat ziua următoare mai adînc, înspre Asia.

Dincolo de paradis 

Pamucak e într-adevăr o staţiune atipică. Pentru că majoritatea staţiunilor de pe litoral au căzut victime glamorului. Sînt strălucitoare, ţipătoare, agresive, opulente. Cum mergi pe coastă spre Antalya, şi dincolo de ea, vezi o reală „victorie a socialismului“, hoteluri-bloc, înalte, urîte, betoane care ştirbesc cu mult frumuseţea naturală a locurilor. Turismul agresiv a „îmbolnăvit“ cumva coasta, transformînd-o într-un loc exclusiv de făcut bani – ceea ce n-ar deranja, dacă disperarea goanei după aur n-ar fi lăsat urme atît de adînci în peisaj (deşi legislaţia interzice orice iniţiativă imobiliară care ar strica natura). Complexe turistice megalomane şi kitschioase, hoteluri aurite, cu peşti enormi pe post de intrare, sau palmieri împopoţonaţi cu tot soiul de brizbizuri aruncă asupra staţiunilor de pe litoralul turcesc o umbră nu tocmai favorabilă. Cu toate acestea, turismul a crescut enorm, iar cei mai fideli consumatori sînt ruşii, urmaţi îndeaproape de est-europeni, mari doritori de all inclusive. 

Antalya, una dintre cele mai vestite şi vînate staţiuni, e şi centrul coastei. Plină-ochi de hoteluri şi oferte, ascunde totuşi, departe de lucirile turistice, locuri şi oameni care se încăpăţînează încă să rămînă fideli timpurilor trecute. 

Prin centrul vechi, oraşul se restrînge parcă în sine, din faţa modernităţii, labirintic şi îngust, se plimbă pe străduţe pietruite, se răsfaţă la terase mici, umbrite, retrase, şi-şi trage sufletul pe la cîte o masă liniştită, ascultînd trubaduri neosteniţi, care – din cîte avea să ne spună un cîrciumar bătrîn – cîntă cu dor despre Turcia de altădată. Dar Turcia arhaică este încă departe. După Antalya, urmează altă zonă a litoralului, plină de betoane, blocuri ireale, înalte şi slabe – o fabrică de bani, fără trubaduri.

După Kis Kalessi 

Anual în Turcia sudică se inaugurează zeci de hoteluri. Avînd o poziţionare perfectă, vestigii istorice, climă care permite extinderea sezonului, investiţiile în turism par a fi cele mai sigure. Iar investiţiile sînt sprijinite din plin de Guvern, prin Ministerul Turismului. Pentru că, prin dezvoltarea acerbă a turismului, se susţine atît producţia internă (agricultura în primul rînd) cît şi o rată scăzută a şomajului. Aici, în sud, Europa se simte ca la ea acasă. Se mănîncă de la kebab la spaghete milaneze, se fumează, chiar dacă e interzis, se bea oriunde şi se poartă orice fel de îmbrăcăminte. Ce se petrece însă dincolo de zona turistică? 

Ultima staţiune a coincis parcă şi finalului de sezon. Spre Kis Kalessi (Castelul Fecioarei), popasul de dinaintea Turciei autentice, am ajuns pe un drum străjuit de o parte şi de alta de plantaţii de bananieri şi măslini, care coborau în valuri înspre mare. Micile cîrciumi de pe drum sînt fermecătoare în peisaj, n-au însă prea multe de oferit: salate cu suc de rodii, supă de năut şi, din cînd în cînd, peşte. Cam ce se găteşte rapid, în bucătăriile oamenilor zonei. Vorbind de mîncare, în Kis Kalessi specificul locului, brenduit de altfel de un ghid britanic, este tantumi – un fel de sandviş în lipie, cu carne friptă de miel şi foarte mult pătrunjel. 

Kis Kalessi este ultima staţiune unde m-am simţit ca în Europa. 

„În Antiohia întîia oară ucenicii s-au numit creştini“  (Faptele Apostolilor 11, 26) 

Depărtîndu-te de coastă, spre est, treci prin Adana, locul celebrului kebab picant ce îi poartă numele, al patrulea mare oraş al Turciei (după Istanbul, Ankara şi Izmir), un oraş în plină expansiune industrială, cu o populaţie de peste două milioane de locuitori. Primul popas, făcut la un ockac basi – tradus mot-à-mot prin „cu capul la cuptor“ – mi-a produs o primă impresie de Islam: în local nu erau femei. Stînd laolaltă pe o băncuţă lungă, printre mulţii turci veniţi să mănînce frigărui cu ficat şi ardei iute, am simţit o altă Turcie, o Turcie care pune femeia într-un loc, bărbatul într-altul. Un exemplu, la suprafaţă, e şi faptul că, în restaurant, bărbatul este servit primul; femeia e tratată cu indiferenţă, lăsată în grija însoţitorului său masculin. Iar încercările mele de a intra în discuţia complezentă („Sînteţi turişti?“, „De unde veniţi?“) erau privite scurt şi muteşte, după care conversaţia era reluată cu partenerii reali de discuţie. Adică cu bărbaţii. 

Ceea ce avea să se tot petreacă de acum încolo, cu cît înaintam spre estul Turciei. Şi nu doar asta: cu cît laşi mai în urmă raiul turistic, cu atît mai mult începe Islamul să-şi facă simţită prezenţa. În Antakia deja apare vălul la femei. Numărul turiştilor scade, iar portretul lui Atatürk e din ce în ce mai rar prin magazine sau hoteluri. Cît priveşte oraşul, pe vremuri cel mai important centru al fostei civilizaţii elene, fosta Antiohia, Antakia de azi abia mai are cîte ceva din gloria ei consemnată. Străbătut de rîul Orontos, oraşul e descris în unele ghiduri ca o combinaţie de bulevarde largi, art-deco-ul coloniei franceze (1918-1938), şi străduţele oraşului arab, vechi şi îngust. Din toată imaginea fastului a rămas azi doar bazarul. Unul imens şi colorat. Cele cîteva case art-deco au fost modificate, au dispărut sau au fost înlocuite de clădirile noi-standard, care împînzesc teritoriul turcesc. Cutii de beton, nefinisate, contrastante maniei pentru detaliu pe care o depistezi în locurile turistice. Lăsată în voia sorţii e şi natura. De unde, în locurile turistice vezi palmieri peste tot, îngrijiţi pînă la împodobire, aici sînt uscaţi, trişti, năpădiţi de buruieni. Peste tot e o atmosferă care pare a spune: dacă turism nu e, nimic nu e. Pentru ei înşişi, turcii nu par a se sinchisi prea mult. Blocurile nu sînt finisate, nu sînt vopsite, iar parterul e în mare parte plin de moloz. De multe ori, peste grămezile de moloz tronează şi cîte o sofa de sufragerie, pe care turcoaice grase, îmbrăcate în şalvari, cu batice în cap şi conduri în picioare, stau la taclale, „la portiţă“. 

Totuşi, locul e plin de farmec. De un suav sentiment oriental. Din atitudinea comercianţilor dispare slugărnicia peste care dai în zonele de litoral. Asta am, asta cumperi, dacă vrei bine, dacă nu, nu. Deşi locurile sînt pline de istorie, turişti sînt rari şi, în cea mai mare parte, arabi. Nu vezi decît foarte rar cîte un european, iar Antakia e primul loc unde nici Ceauşescu, nici Hagi n-au ajuns înaintea ta. Au ajuns însă creştinii. Centrul crucial al creştinismului timpuriu, locul unde a trăit Sf. Petru, între 47-54 d. Chr., Antiohia a rivalizat cu Constantinopolul. Prima biserică creştină se bănuieşte a fi chiar Peştera Sf. Petru (Sen Piyer Kilisesi), aflată în nord-estul centrului oraşului. – „În Antiohia întîia oară ucenicii s-au numit creştini.“ (Faptele Apostolilor 11, 26) 

Situl e însă prost întreţinut, iar turiştilor li se permite accesul nelimitat (foarte mulţi se pozează stînd în diferite poziţii pe piatra sfîntă, bănuită a fi fost locul de unde propovăduia Sf. Petru). Peste tot se comercializează mătănii, magneţi şi produse din ulei de dafin, cu aromă de dafin, în formă de dafin. Pentru că la 8 km de Antakia, chiar spre graniţa cu Siria, se află fostul Dafnis (actualul Harbyiye). Legenda spune că aici a trăit Dafnis, cea transformată de Apolo într-un dafin, din frunzele căruia zeul şi-a împletit cununa. Tot aici a fost construit şi un templu închinat lui Apolo, unde Antoniu s-ar fi căsătorit cu Cleopatra. Azi, toate astea nu mai există, există însă mărturii ale opulenţei clădirilor din zonă, mozaicuri aflate în Muzeul Hatay, gazda a peste 50 de mozaicuri romane, unul dintre cele mai importante muzee din lume. (Istanbulul face presiuni de a-i fi cedate comorile, dar Antakia rezistă, nedorind să se despartă de una dintre cele mai mari atracţii ale sale.) 

De altfel, o anumită subtilă şi nedeclarată luptă pentru turişti am sesizat-o şi în căutarea oraşului Harbyiye. Un oraş îngrijit şi cochet, mult mai aerisit şi mai primitor pentru turiştii veniţi să viziteze Antakia, decît însăşi Antakia. Dar, deşi se află la doar cîţiva kilometri, îl găseşti cu mare greutate: indicatoare nu există, iar locuitorii din Antakia îţi dau indicaţii contradictorii.

Şanliurfa, oraşul kurd 

Părăsim Antakia, trecem (cum mulţi alţii o fac) în goană pe lîngă Gaziantep (Măritul Antep) şi depăşim controversatul Baraj Atatürk – centrul ambiţiosului proiect GAP care, prin dezvoltarea a 18 baraje hidroelectrice şi sutele de kilometri de tuneluri şi canale în bazinul Tigru-Eufrat, a provocat mînia Siriei, obligată să stea la mîna Turciei, dacă nu vrea să i se „închidă“ robinetul. 

După cîteva ore de mers cu maşina, într-un peisaj arid, în decorul căruia cămile trec domol pe marginea autostrăzii, precum la noi cirezi de vaci pe drumurile judeţene, ajungem în Şanliurfa. 

Oraş controversat, scenă a luptelor pentru independenţa kurzilor, capitală kurdă prin excelenţă, Urfa a căpătat onorificul Şanli (Sfîntul) pentru rezistenţa dusă contra Franţei, care vroia să o includă în Siria. Azi e un oraş mare, mai mult liniştit din punct de vedere politic, cu zumzăitul specific de oraş turcesc. 

Hotelurile seamănă între ele. Camerele sînt mici, dotate cu strictul necesar. Nelipsite de aer condiţionat şi Internet, sînt însă lipsite în totalitate de cabine de duş. Ţuţuroiul şi furtunul, direct pe gresie, fără cadă sau o cît de mică îngrădire – firescul unei băi turceşti. La fel de firească e şi improvizaţia pentru că, dacă ţeava de duş e înnodată cu batiste, la set vine WC-ul cu cordonul priponit zdravăn cu o sfoară de bazin. Preţurile pentru o cameră variază, de la 40 la 100 de lire turceşti, iar dacă stai mai multe nopţi, trebuie să negociezi: surpriza poate fi un tîrg deosebit de avantajos, mai ales că în Urfa nu sînt mulţi turişti. Tocmai de aceea negocierea pare a merge mai mult la hoteluri, decît în bazar. 

Celebrul bazar nu pare diferit de alte bazaruri turceşti. Cu cît pătrunzi însă mai adînc în labirintul de străduţe, descoperi o viaţă fascinantă care se desfăşoară în faţa ta, în timp real, printre magherniţe, ateliere de blănărie, pielărie, croitorie sau tinichigerie. Sînt străduţe pline de meseriaşi, care îşi petrec zilele acolo, modelează, pictează, cos, taie, dar şi mănîncă, dorm, socializează, trăiesc în cel mai mic detaliu. Paralel cu aceste străduţe – interfaţa: dughenele care comercializează obiectele făurite în atelierele din spate. Tot timpul printre tarabele de mirodenii şi dughenele unde se vinde kebab (cel mai sănătos fast food, după cum îl laudă turcii), şerpuiesc şi vînzătorii de ceai, cu tăvi pline cu pahare, care îşi anunţă prezenţa bătînd cu lingurile în tavă. Toţi par a trăi într-o simbioză perfectă. 

Femeile sînt excluse din peisajul comercial. Sînt doar cumpărătoare, iar strada le supune parcă unui drastic cod vestimentar. Dacă în Antakia fusta lungă şi un batic pe cap erau de ajuns, aici femeile sînt acoperite în întregime, iar bărbaţii poartă şalvari largi şi fesuri sau turbane. Ca turist, eşti obligat să adopţi un cod vestimentar asemănător, mai ales în cazul femeilor, care trebuie să se acopere cît mai mult, cu haine cît mai largi şi mai închise la culoare. 

În Şanliurfa turiştii sînt rari, românii – vorba turcului: ioc. Totuşi, locuri turistice există, vizitate mai ales de pelerini musulmani. Peştera lui Avraam (conform Coranului, Urfa e locul de naştere al profetului Avraam) este un complex turistic veşnic plin de vizitatori de tot soiul. Prin grădinile de o frumuseţe rară vezi oameni care se închină, alţii au trăiri mistice în mijlocul ierbii, alţii beau ceai sau meditează. Nimeni nu uită însă să hrănească „sfinţii crapi“ – probabil cei mai răsfăţaţi crapi din lume, peşti care plutesc cu indolenţă prin bazinele şerpuitoare din curtea moscheiei Halil ur Rahman, construită în 1211. Sînt peşti protejaţi prin lege, iar legenda spune că, dacă vezi printre hrăpăreţii crapi şi unul alb, vei ajunge cu siguranţă în rai. 

Colinele cetăţii sînt accesibile pentru doar 3 lire turceşti. De sus, Şanliurfa apare în toată splendoarea sa, un oraş străvechi, bine păstrat, cu clădiri tradiţionale în culori nisipoase, cu terase largi şi un amalgam de culoare care curg dintr-unul într-altul. În timpul unei chemări la rugăciune din miezul zilei, am văzut culoarele cum se umpleau de o mulţime de bărbaţi apăruţi deodată, din toate părţile (unii purtînd covoraşe de rugăciune), curgînd înspre moschei. 

În Urfa, tradiţia islamică e mai prezentă ca în oricare alt oraş vizitat. Poza lui Atatürk dispare cu desăvîrşire, fiind înlocuită cu pasaje din Coran, iar oamenii sînt conservatori pînă în măduva oaselor. Nu se fumează, nu se bea, se merge la rugăciune şi se păstrează timpul pe loc. Totuşi, deşi unele terase sau locuri publice încă mai păstrează segregarea între familii şi oameni singuri, locurile fiind împărţite, iar păstrarea tradiţiilor (precum sira gecesi, o tradiţie locală, un fel de şezătoare pentru bărbaţi) e încă preţuită, la lăsarea întunericului totul pare a se schimba. 

Alcool, după cum am spus, nu găseşti nici în restaurant, nici în supermarket. Dacă totuşi insişti să bei (sperînd să nu pari alcoolic), o vînzătoare îţi poate indica, încet, şoptit, ruşinoasă, un butic de unde poţi să-ţi procuri mult rîvnitul alcool. Găsim buticul şi încercăm să-l convingem pe vînzător să vorbească cu băieţii de la o terasă apropiată să ne lase să bem o bere, în timp ce comandăm şi ceva de mîncare. „Ioc“ – ne-a răspuns, cu o dezaprobare fermă din cap, dîndu-ne însă pe sub mînă o carte de vizită, spre un local unde să putem şi bea, şi mînca. 

Lăsîndu-ne momiţi de conspiraţie, ajungem într-un fel de hrubă întunecată, unde sîntem bine primiţi de cîţiva chelneri amabili şi conduşi la o masă. În hrubă nu era nimeni, doar cîteva felinare la a căror lumină chioară încercam să descifrăm ceva de pe meniu, hotărînd în cele din urmă să ne lăsăm pe mîna chelnerului. După aproximativ o jumătate de oră, hruba a început să se umple. Oameni îmbrăcaţi la costum, grupuri mixte, dar şi – absolut surprinzător – femei singure, care, odată aşezate la masă, îşi scoteau vălul islamic, comandau bere şi alune, savurînd cîte o ţigară (aprinsă, galanton, de către chelner). Nimeni nu le privea ciudat, din contră, totul părea normal şi acceptat, şi am avut impresia că la mijloc este vorba de o înţelegere tacită: Europa poate exista şi în aceste părţi, însă doar după lăsarea întunericului.

Spre Istanbul, prin Capadochia 

Plecînd din deşerticul şi kurdul Urfa, unde căldura mă făcea să privesc cu ochi din ce în ce mai răi faptul că trebuia să port cele mai largi şi cele mai acoperitoare vestimente negre pe care le aveam, am ajuns pe înaltul podiş Capadochia, „Tărîmul caselor frumoase“. De la 37º, în cîteva ore, am trecut în plină iarnă şi ninsoare. 

Regiunea e de o frumuseţe stranie. Cu milioane de ani în urmă, muntele Erciyes, care străjuieşte întreaga regiune, a erupt inundînd zona cu un torent de lavă ce s-a prelins pe sute de kilometri. După erupţie au venit ploi, apoi îngheţul – transformări care au creat un peisaj nepămîntesc. Oamenii au descoperit rapid că solul era mai fertil aici ca în alte părţi, iar roca, stîncile, conurile şi coloanele fantastice au proprietăţi magice: fiind moale, uşor de modelat, se întăreşte în contactul cu aerul, transformîndu-se în materie perfectă pentru construcţii de case, clădiri şi chiar oraşe subterane. 

În Capadochia, Turcia se transformă încă o dată. Deşi puternic turistică, zona diferă enorm de turismul de pe litoral. Aici, majoritatea turiştilor sînt americani sau europeni vestici, francezi şi mulţi nemţi. Circuite religioase au loc tot timpul, zona fiind împînzită de biserici săpate peste tot, în piatră. Descoperite, pînă în prezent, sînt în jur de 3000 de biserici, dar numărul creşte încă, descoperirile continuă în vastul sit arheologic. 

Şi tocmai datorită importanţei sitului, care înseamnă întreaga regiune, aici nici nu s-a abuzat de construcţii megalitice, iar cele cîteva hoteluri şi pensiuni sînt cochete, elegante şi, în acelaşi timp, tradiţionale. 

Dar e vorba de o cu totul altă viziune – dacă vorbim de tradiţie. Venind dinspre Urfa kurdă şi tradiţionalistă, contrastul Capadochia sare imediat în atenţie: stînd într-o cîrciumă pitorească, mîncînd bucate tradiţionale, simţind din plin Turcia, la un pahar de Yeni Raki, îţi dai seama că te afli de fapt în centrul unei ţări islamice, care prin politica recentă pare a pune din nou accentul pe religie, iar oamenii, cel puţin cei din sud-est, par a încuviinţa o asemenea decizie; te afli aşadar în mijlocul Islamului, bei alcool, după o zi în care ai vizitat biserici creştine şi locurile pe care primii creştini le foloseau ca refugiu pentru credinţa lor. Şi zîmbeşti, confuz. 

„Credinţa stă în inimă“ – ne-a spus, la plecare, proprietarul pensiunii la care am tras. Blînd, cu zîmbetul luminos şi simplu, omul de 63 de ani, care împreună cu familia şi numai cu familia ţine una dintre cele mai frumoase pensiuni la care am stat, mai zice că, dacă inima e bună, şi credinţa e la fel. 

Şi ajungem cu aceste cuvinte în Istanbul, ultimul popas înainte de revenirea în Europa. Oraşul neschimbat şi zumzăitor, plin de turişti somnambuli, de terase aglomerate, de opere de artă bizare şi bazare în care nebunia vieţii fierbe în orice secundă, ne dă drumul cu greu înapoi spre ţară. La graniţă, grănicerul ne mulţumeşte că am venit în ţara lui, se minunează că am ajuns pînă în Urfa şi ne spune să revenim. Zîmbeşte şi ne lasă să trecem. 

La graniţa cu Bulgaria, cîteva babe bulgăroaice tăbară pe noi, rugîndu-ne să le trecem şi lor vreo 20 de cartuşe de ţigări luate din Duty Free, pe paşapoartele noastre. Vinieta de 5 euro nu se găseşte că e criză, luaţi de 10. Maşina deja hurducăie primejdios pe drumul european. Îţi aminteşti cu jind de autostrăzile cu patru benzi, impecabile, pe care le-ai părăsit, şi te gîndeşti că, deşi valul islamic se lasă peste Turcia, Turcia e probabil, în multe alte privinţe, mult mai europeană ca multe alte ţări ale Uniunii.