Un pod și cîteva învățăminte
Kamza este un oraș din Albania, situat la cîțiva kilometri la nord de Tirana, un oraș care nu ar fi trebuit să existe pe hartă. Pe platoul jos dintre munți au venit întîi cîteva familii pentru care viața în capitală ar fi fost prea scumpă. Apoi au venit din ce în ce mai multe, în valuri succesive, provenind din zone geografice diferite și aducînd cu sine propriile obiceiuri. Oamenii au ocupat terenuri libere, pe care nu le revendica nimeni, și au construit pe ele locuințe modeste la început, dar care au crescut odată cu familiile. Cu timpul, drumurile căruțelor au devenit ulițe și apoi străzi, și poți să te plimbi mult prin Kamza fără a găsi vreo fundătură, căci toate străzile se varsă una într-alta, în modul firesc al deplasării oamenilor și mărfurilor. Oamenii s-au autoorganizat, stabilind cutume și uzanțe proprii care i-au ajutat să conviețuiască și să închege comunități animate de solidaritate, capabile să-și definească interesul comun și să și-l protejeze.
Peste rîu, o familie din vecinătate a construit un pod. Fără a avea studii de inginerie structurală, oamenii au construit podul așa cum văzuseră altele, folosind materiale recuperate: au bătut pilonii, au întins cablurile cu caii, au sudat și au împletit, au înnădit și au țesut sîrme, pînă cînd podul a devenit suficient de rezistent. Atunci au pus scîndură pe el, de fapt bucăți de scînduri și lemne. Și oamenii au început să treacă podul, acest nou traseu scurtînd drumul tuturor, dar, mai ales, drumul copiilor spre școală. După o vreme, familia care construise podul s-a mutat și, atunci cînd o viitură a dărîmat podul, oamenii au înțeles că trebuiau ei înșiși să-l reconstruiască, ba mai mult, să-l și întrețină. Așa că s-au apucat, cu mic, cu mare, să îndrepte pilonii, să înnădească iar cabluri, să împletească și să sudeze, să aducă scînduri noi. La final, podul era din nou practicabil și, odată cu renașterea sa, a apărut un nou obicei: fiecare om care traversa podul lăsa un bănuț pentru întreținerea lui, astfel încît să nu mai fie luat de ape. Nimeni în particular nu a instituit taxa de pod. Pur și simplu, așa cum trasaseră străzi fără să se priceapă la urbanism, oamenii înțeleseseră valoarea podului fără să fie siliți de cineva.
În cîteva zeci de ani, Kamza a crescut, ajungînd, în prezent, la peste o sută de mii de locuitori și dobîndind statutul de oraș, un statut nicicînd rîvnit căci toți locuitorii săi se așezaseră în periferia Tiranei, unde munceau și unde și-ar fi dorit și să trăiască. Odată cu ridicarea sa la statut de municipalitate, au început lucrări publice care implică demolarea unor vaste zone rezidențiale căci, din punctul de vedere al administrației, acele case nu există, așa cum nici podul nu există. Deceniile de autonomie s-au încheiat, ele fiind înlocuite cu o heteronomie impusă prin forță și care, deși vizează binele comun, îl înfăptuiește cu anasîna, fără să-i facă pe locuitori cu adevărat fericiți.
Foarte interesant este faptul că libertatea totală a locuitorilor din tulburii ani 1990 nu a generat o anarhie urbană, căci densificarea progresivă a zonei rurale a Kamzei a condus la apariția unui oraș în toată regula, cu lăcașe de cult, școli și magazine unde, în ciuda faptului că populația era săracă, cel puțin exista speranță. Iar această speranță i-a făcut pe locuitori să construiască cît au putut ei de bine case, dar și poduri care să lege casele între ele. Demolarea locuințelor construite din trudă înseamnă sfîrșitul unui vis și înlocuirea speranței cu strategii, a libertății cu supunerea obținută prin forță. Alungarea oamenilor care au clădit podul înseamnă destrămarea unor comunități a căror existență în sine reprezenta un patrimoniu imaterial de care orașul ar fi putut să se slujească în continuare, dacă ar fi ales dialogul în locul buldozerelor. Gestul de forță al administrației nu este lipsit de precedente variate din punct de vedere istoric și geografic, ceea ce nu-l face însă mai scuzabil. Privind în urmă, încerc să găsesc exemple cînd săracii pașnici au fost chemați la tratative de puternicii zilei și îmi vin în minte doar foarte puține...
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
