Umberto Eco: nemurirea este înapoi

Umberto Eco a fost de cîteva ori în România. Amintirile mele sînt parţiale şi imprecise şi cu siguranţă alţii vor putea povesti mai bine acele momente. Ştiu că prima dată a fost în vremea lui Ceauşescu: era o delegaţie de patru scriitori italieni care urmau să se întîlnească cu scriitorii români. Printre cei patru se aflau Umberto Eco şi Claudio Magris care, acum două zile, pomenea de experienţa lor comună în „devastata Românie a lui Ceauşescu”. După cîte îmi amintesc, întîlnirea cu scriitorii şi publicul urma să se ţină la sediul de atunci al Uniunii Scriitorilor dar, speriate probabil de puhoiul care se anunţa, autorităţile au mutat-o, în ultimul moment şi pe şest, la Institutul „Nicolae Iorga”, dezorientîndu-i astfel pe doritori şi lăsîndu-i pe foarte mulţi pe dinafară. Ştiu din auzite că discuţiile fuseseră cu miez şi, deşi incomode, răzbătuseră, pe cît era cu putinţă, şi în presă. O altă venire s-a petrecut după căderea lui Ceauşescu, parcă la una dintre primele ediţii ale tîrgului de carte Gaudeamus. Cu acel prilej, Marin Mincu, prieten cu Eco, cred, şi care în acea perioadă dedica o parte însemnată a activităţii editurii sale Pontica traducerii şi editării cărţilor lui Eco în România, a organizat o dezbatere cu public în sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. La aceasta am fost şi mi-o aduc aminte bine.

Pe scenă se aflau, cum se obişnuieşte, două fotolii, unul pentru Eco celălalt pentru Mincu, între ei o măsuţă cu cărţi şi pahare cu apă, iar în jurul lor sala mare gemînd de lume. La început au dialogat cei doi, despre literatură, teorie literară, limitele înterpretării etc. Apoi publicul a fost invitat să pună întrebări. Imi amintesc perfect: unele erau întrebări „cu tendinţă”, care pretindeau confirmări nu răspunsuri, altele erau pur şi simplu tîmpite. Dar răspunsurile lui Eco le întorceau pe toate ca pe o mănuşă, dezvăluind cum înăuntrul unei tîmpenii se poate ascunde o problemă cu sens, cum certitudinile se pot desasambla în dileme, cum nesemnificativul sau scontatul poate deveni inedit şi incitant. Fără maliţiozitate, fără ironie, doar cu inteligenţă şi dorinţă de comunicare.

Menţionez acest episod pentru că el ţine de o faţetă a lui Eco mai puţin cunoscută la noi: aceea de profesor, de profesor socratic. Printre numeroasele articole apărute în presa italiană în aceste zile despre tristul eveniment, unele sînt scrise de foştii lui studenţi care spun că Eco poseda în cel mai înalt grad ceea ce ei numesc libido docendi: îi plăcea pur şi simplu să predea. Ţinuse prelegeri la universităţi de cel mai mare renume din toată lumea, dar la cele italiene se simţea acasă, îndeosebi la cea din Bologna unde a fost, succesiv sau concomitent, profesor de semiotică, iniţiator şi director al secţiei de ştiinţe ale comunicării şi Preşedinte al şcolii doctorale de Ştiinţe Umaniste. Răspundea ca o gazdă voioasă oricui îi bătea la uşă, iar acela ieşea dinăuntru luminat sau, şi mai bine, cu dorinţa de a se lumina. Iar el rămînea probabil cu vămăşagul din capul aceluia, iar şi iar, pînă cînd a scris o dată pentru totdeauna un îndreptar, ca să-şi înveţe studenţii cum se citeşte, cum se fac fişele, cum se ordonează ideile şi cum se redactează, adică a scris preţioasa cărticică Cum se face o teză de licenţă. Succesul ei pe tot globul a arătat că vălmăşagul era globalizat şi globalizată era şi nevoia de ordine şi rigoare. Deşi o scrisese probabil ca să scape de coşmarul de a repeta la infinit aceleaşi sfaturi, Eco întrevăzuse, cum făcea întotdeauna, într-un caz particular şi practic o problemă generală şi de interes teoretic.

Spuneam că ipostaza de profesor e mai puţin cunoscută la noi, gîndindu-mă că cea de autor este copleşitoare. Este extrem de rar, dacă nu cumva unic, ca unui autor în viaţă să i se traducă şi publice în străinătate aproape imediat întreaga operă. Este cazul lui Eco, pe mapamond şi în România. Nu există scriitor italian mai tradus ca Eco. La noi edituri de prestigiu şi l-au disputat şi împărţit: Dacia, Pontica, Humanitas, Polirom, RAO, Curtea veche etc. Toate cele şapte romane (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga, Numărul zero) s-au publicat imediat în limba română, iar acest imediat cere o reverenţă adresată Ştefaniei Mincu, căci numai prietenia cu autorul şi hărnicia traducătoarei pot explica apariţia traducerilor la puţine zile de la lansarea romanelor în Italia. Lucrările sale de specialitate, de teorie literară şi semiotică (Opera deschisă, Lector in fabula, Limitele interpretării, Şase plimbări prin pădurea narativă, Apocaliptici şi integraţi, Structura absentă, Tratat de semiotică generală sînt numai cîteva) fac parte din bibliografia de referinţă a oricărui cercetător român al domeniului graţie unor traducători şi specialişti de elită.

Printre ei nu pot să nu-l amintesc pe regretatul Cornel Mihai Ionescu, care, în plus, a dedicat Grupului 63, adică neoavangardei italiene crescută din rădăcinile teoretice ale Operei deschise a lui Eco, cu Eco membru activ al ei, o exemplară analiză în cartea sa Generaţia lui Neptun. Dar de acelaşi interes s-au bucurat însemnările din Pliculeţul Minervei, rubrica permanentă a lui Eco între 1985 şi 2016 de pe ultima pagină a revistei l’Espresso, publicate apoi în volum, ori scurtele şi jucăuşele articole şi eseuri reunite sub titlul de Jurnal sumar, publicate în traducere românească la Editura Humanitas. La această listă incompletă, grupată aproximativ pe genuri, se adaugă însă alte genuri şi alte liste: seria de mari sinteze asupra artei publicată de RAO, Istoria frumuseţii, Istoria urîtului, Vertigo.Lista infinită apărute în frumoasa traducere a Oanei Sălişteanu, sau volumul de eseuri politice Înainte ca racul tradus pentru aceeaşi editură de un alt italienist de seamă, Geo Vasile.

Înşiruirea de mai sus, poate plictisitor de lungă, dar totuşi incompletă (la o simplă căutare pe librarie.net găsim 64 de titluri traduse în româneşte), am ţinut s-o fac pentru ca cititorii care cunosc numai o părticică din opera lui Eco să fie conştienţi că fărîma lor face parte dintr-un ansamblu polimorf grandios. La ce bun această conştienţă? Deoarece, după mine, în polimorfismul ansamblului stă unul din mesajele tari ale lui Eco. El poate fi rezumat în sentinţa terenţiană „Homo sum, humani nihil a me alienum puto”. Orice fapt omenesc, prezent sau trecut, privit cu atenţie şi inteligenţă, se poate încărca de semnificaţie. „Omenescul” la Eco se referea la orice întîmplare de peste zi ca şi la marile evenimente ale istoriei ori la densitatea culturii şi culturilor în stratificarea şi interferenţele lor. „Neînstrăinarea”, în schimb, avea la dispoziţie un instrument fără egal: cartea.

Cartea e de cele mai multe ori sîmburele plot-urilor romanelor sale, tema conferinţelor sale, sămînţa polemicilor sale. La bătrîneţe, el, care mînuia computerul cu dibăcie, care cunoştea şi ne avertiza asupra foloaselor, limitelor şi pericolelor internetului, simţea nevoia să apere cartea chiar ca obiect. Spunea el: „Există două feluri de cărţi, cele făcute pentru a fi consultate şi cele făcute pentru a fi citite. Primele (prototipul e cartea de telefon dar se ajunge pînă la dicţionare şi enciclopedii) ocupă mult loc în casă, sînt greu de mînuit şi costă mult. Ele vor putea fi înlocuite de cd-uri, ca să mai salvăm din spaţiu... Cărţile de citit nu vor putea fi înlocuite de niciun dispozitiv electronic. Ele sînt făcute ca să fie ţinute în mînă, chiar şi cînd stai în pat, cînd aştepţi la bancă, acolo unde nu sînt prize, unde şi cînd orice baterie s-a descărcat, pe ele poţi să faci sublinieri, poţi să le îndoi la colţuri şi să le bagi înauntru semne de carte, le poţi lăsa să-ţi cadă din mînă, pe jos, pe piept sau pe genunchi cînd aţipeşti, le poţi vîrî în buzunar, ele se jerpelesc şi capătă o fizionomie individuală în funcţie de intensitatea şi de frecvenţa cu care le citeşti… Cartea de citit ţine de miracolele acelei tehnologii eterne căreia îi aparţin roata, cuţitul, lingura, ciocanul, cratiţa, bicicleta”. N-are dreptate, şi nu doar pentru că bicicleta nu e „la fel de eternă” precum roata. N-are dreptate fie şi numai dacă mă gîndesc că un cititor nestăvilit precum Cărtărescu, care de altminteri scrie pe hîrtie nu la computer, îmi arăta că îşi ţine o uriaşă bibliotecă pe tabletă. Dar am dat citatul pentru că el sugerează un tablou înduioşător de tihnă şi intimitate şi exprimă o legătură care la Eco a trecut din lumea spiritului în cea a trupului adică, ar zice medicii, s-a somatizat.

Care e rostul lecturii, al lecturii cărţilor, o spune într-unul din Pliculeţele Minervei: „Cine nu citeşte, cînd ajunge la 70 de ani va fi trăit o singură viaţă: a lui. Cine citeşte va fi trăit 5000 de ani: pentru că era acolo şi cînd Cain l-a ucis pe Abel, şi cînd Renzo s-a însurat cu Lucia, şi cînd Leopardi admira infinitul... Pentru că lectura este o nemurire înapoi”. Şi mă bucur că s-a dus cu gîndul la Renzo şi Lucia, adică la protagoniştii celui mai important, iar după mine şi cel mai minunat roman din literatura italiană, Logodnicii de Alessandro Manzoni: pentru că zilele acestea am dezbătut la lunara Seară Italiană de la Librăria Humanitas-Kretzulescu – fericită coincidenţă cu un nefericit eveniment – tocmai repovestirea acestui celebru roman semnată de Eco. E o repovestire scurtă, cu poze, dedicată copiilor, făcută la obiect şi cu umor, aparută în româneşte la editura Curtea Veche, în cadrul unui proiect coerent de lecturi pentru cei mici.

Pomenesc de această seară şi de această carte nostimă pentru că ea aparţine altei ipostaze a lui Eco puţin cunoscută la noi: Eco cel care scria pentru copii sau redevenea copil scriind. În afară de repovestirea celebrului roman al lui Manzoni, Eco a mai scris alte patru cărţi cu ilustraţii pentru copii, dar cea mai grăitoare legătură cu lumea copilăriei este pasiunea lui pentru benzile desenate: în jurul lor romancierul a construit un roman, Misterioasa flacără a reginei Loana, lor semioticianul (dar şi sociologul culturii) le-a dedicat studii penetrante (precum cele din Apocaliptici şi integraţi) considerîndu-le parte integrantă a culturii de masă a sec. XX precum radio-ul, televiziunea şi ziarele – cu toate virtuţile şi defectele de informare, dezinformare şi manipulare pe care le au toate aceste mijloace. Pasiunea lui pentru Dylan Dog, Charlie Brown, pentru Hugo Pratt cu al său Corto Maltese, şi colaborarea cu o serie de realizatori de benzi desenate au făcut ca pînă la urmă să intre el însuşi în benzile desenate, mutra lui îmbrăcînd personajul Humbert Coe, un lingvist chemat să descifreze mesaje venite din spaţiu.

Dar atenţia acordată copiilor şi copilului din noi, care se va fi datorat şi faptului că a fost tată iar apoi bunic, ţine, cred eu, şi de ceva mai profund, solidar cu fiinţa şi gîndirea lui: la Eco cunoaşterea, oricît de serioasă, rămîne voioasă şi oarecum jucăuşă. Iar, după mine, acesta este un alt mesaj tare pe care ni l-a lăsat Eco. Pînă şi supărările lui, pe politică, pe internet, pe jurnalism etc. nu erau nici posace, nici încrîncenate. Poate că lucrul ţinea în mare parte de acea predeterminare denumită fire, dar cred că ţinea şi de o anume formaţie culturală: încă de student al filosofului Luigi Pareyson, ca şi colegul Gianni Vattimo, Eco se convinsese, cred, că obiectul şi subiectul sînt interdepentente, că obiectul interpretat variază odată cu variaţia subiectului care îl interpretează, că adevărul, prin urmare, nu e nicicînd univoc nici definitiv ci el constă în procesul neîntrerupt al interpretării care, deşi nu e fără limite, e infinită; în speţă opera de artă, fie că e vorba de arta „înaltă”, de producţia de masă sau de Kitsch, nu e legată nicicînd de un semnificat unic şi permanent ci pretinde o necontenită completare interpretativă, din partea specialistului ca şi a omului de rînd; despre textul scris spunea că “are nevoie întotdeauna de cineva care să-l ajute să funcţioneze” iar romanului îi zicea “maşinărie leneşă” pentru că el trebuie să-şi înnoiască mereu înţelesul prin interpretarea dată de cititori. Între autor, care îşi are propria strategie textuală, şi cititor, care şi-o are pe a lui şi care e mereu diferită de cea a autorului, trebuie să ia naştere o colaborare textuală. Simplificînd şi lăsînd la o parte semiotica, aş spune că în miezul gîndirii lui Eco se află un relativism nu sceptic, ci constructiv, şi care nu doar acceptă ci chiar cere căutare asociată şi colaborare. Iar cu o asemenea viziune e greu să te superi pe lume şi să-ţi pierzi voioşia.

Şi pentru că am pomenit de roman, voi încheia cu romanele căci, de ce să nu recunoaştem, de la unul dintre ele, Numele trandafirului, i se trage faima internaţională, iar faima atrage faimă. Numele trandafirului a devenit foarte repede un mega-seller (vorba asta nu am inventat-o eu, a fost folosită în presă chiar cu referire la acest roman), asta şi prin împletirea succesului cărţii cu cel al filmului. Succesul ei, dar şi minunata ei bogăţie au avut urmări însemnate: renaşterea romanului istoric în veşmînt postmodern, apariţia, cel puţin în Italia, a modei romanelor scrise de profesori, alimentarea unei nesfîrşite dezbateri teoretice.

Nu fac parte dintre admiratorii fără rezerve ai romanelor lui Eco. Recunosc: lectura fiecăruia, sau aproape, a fost un deliciu; fiecare mi-a deschis dinainte lada de zestre a unei epoci şi unei lumi, din fiecare am aflat mai multă istorie mare şi istorie mică decît din orice manual, iar unele dintre personajele sale, mai ales cele care se deschid lumii cu ochi curioşi şi suflet curat, precum Adso din Melk, Roberto de la Grive ori Baudolino, îmi sînt cu adevărat dragi. Dar caracteristica principală a romanelor lui, de care se leagă, cred, şi succesul lor (în afară de celălalt motiv, deja pomenit, că faima atrage faimă) este că fiecare cititor găseşte în ele ce-şi doreşte: acţiune, suspense, conspiraţie, amor, sex, dezbatere de idei, documentare istorică, argumente şi contraargumente ştiinţifice şi tehnice, consideraţii sociologice şi antropologice, delicii lingvistice etc.

Nu cred că romanele lui Eco vor intra în „canonul” marii literaturi – categorie de altminteri labilă şi controversată. Nu văd cum ar putea sta alături de cele ale lui Tolstoi, Dostoievski ori Kafka. Nu cred pentru că literatura care rezistă, îmi pare mie, este cea care închide în ea un miez tare, pe care simţi că autorul îşi mizează constiinţa, şi nu un joc literar. Sînt conştientă că recurg la un schematism greu de acceptat şi răutăcios şi-i voi suporta consecinţele. Dar ca să lămuresc lucrurile, declar, şi cu asta închei, că am citit multe dintre scrierile lui Eco, romane şi eseuri, şi că eu pe Eco îl iubesc: pentru că e un liber cugetător din familia lui Voltaire, pentru că orice pe lume îi trezeşte curiozitatea, pentru că are încredere în puterea raţiunii ca un iluminist, pentru că iubeşte paradoxul şi se amuză.

Vorbesc de el la prezent pentru că îl consider un prototip de intelectual şi de om. Dar vorbesc la prezent şi fiindcă, deşi nemurirea era pentru el înapoi, iar în acea nemurire a intrat de-acum şi el, în prezent şi într-un viitor care aduce a eternitate, între bătăiosul Marte şi olimpianul Jupiter, se plimbă asteroidul 13069 Umbertoeco.

Smaranda Bratu Elian este profesor universitar şi traducătoare, coordonatoarea colecţiei bilingve „Biblioteca Italiană“ a Editurii Humanitas.

Foto: wikimedia commons