Umanizarea omului în vecinătatea sacrului

Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană este o lucrare de antropologie, semnată de Mirel Bănică, cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română). Aceasta ne poartă prin universul necunoscut și, cel mai adesea, nebănuit al pelerinajelor. Citînd cuvintele cu care autorul și-a explicat inițiativa față de o femeie alături de care stătea în rînd, la pelerinaj, avem în față „o carte care are mult gri în ea, cu fapte și lucruri din pelerinaje despre care oamenii și Biserica nu prea vor să vorbească“ (p. 277).

În linii mari, volumul aduce două contribuții: defrișează calea științelor sociale către cunoașterea și, pe cît posibil, înțelegerea pelerinajelor și, încă mai important, explorează fenomenul religiei populare în România.

Pelerinajul: întîi înțeles, apoi explicat

Despre prima contribuție nu voi spune prea multe, lăsînd în seama cititorului plăcerea descoperirii unor aspecte ine-dite despre pelerinaj ca realitate intimă a creștinismului. Mă rezum să arăt că o „constatare definitivă“ a autorului este că „pelerinul român nu iubește mersul pe jos. […] Pelerinul ortodox poate sta la rînd, în frig și în ploaie, ore și ore în șir, dar nu-l obligați să meargă pe jos nici măcar un kilometru“ (p. 132). Aici rezidă specificul pelerinajului ortodox, axat pe așteptarea la rînd, în opoziție cu pelerinajul catolic, unde specifică nu este ținta, ci calea, deplasarea. Într-un caz, povara trupului, iar în celălalt povara drumului (p. 31). Imaginea de ansamblu cu care rămîi după ce vei fi isprăvit cele aproximativ 400 de pagini ale cărții este aceea de necunoaștere și, mai problematic, neînțelegere a pelerinajului. La această stare de imponderabilitate epistemologică concură în primul rînd mass-media, care fără a-și propune să cunoască fenomenul pelerinajului, oferă deseori înțelesuri care-i sînt străine și nimeni nu se va convinge de această realitate decît asumîndu-și rolul de „pelerin în pelerinaj“. În acest sens, autorul propune o discuție foarte interesantă despre relația dintre mass-media și pelerinaje, concluzia fiind aceea că există o distanță covîrșitoare între percepția și realitatea proprie a pelerinajului. Creează o impresie foarte puternică în această privință contrastul dintre notele de teren consemnate de autor în decursul celor 20 de pelerinaje pe care „le-a făcut“ timp de cinci ani (2009-2013) și principalele idei rezultate din monitorizarea presei scrise și audiovizuale, la nivel local și central. Nu a fost, pesemne, nevoie de prea multă practică pelerină pentru a conștientiza această distanță, de vreme ce încă din 27-28 noiembrie 2010, în timpul tradiționalului pelerinaj de la Mănăstirea Prislop, autorul a pus în discuție posibilitatea existenței „stigmatului pelerin“ născut și difuzat de mass-media, „în dubla sa calitate de producătoare de mesaj religios și de interpret simbolic a ceea ce se întîmplă, adesea independent de orice conținut sau legătură religioasă“. Cu alte cuvinte, „gestul de a filma o distribuție de hrană rituală (pomană) pelerinilor înfometați își pierde total semnificația inițială, devenind o paradă a săracilor, prilej de înghesuială și de violență fizică“ (p. 130, nota 1).

Religie populară vs. religie oficială

A doua contribuție – pelerinajul ca expresie publică a religiei populare – îmi pare a fi esențialul cărții, deoarece modul de punere în text a acestei chestiuni forțează limitele unei simple cercetări științifice pentru a deveni un veritabil principiu euristic în cunoașterea istoriei românești. Într-un context în care apar microistorii ce analizează istoria României din perspectiva unor noțiuni cuprinzătoare (vezi Robert Adam, Două veacuri de populism românesc, Humanitas, 2018), de ce n-am așeza cartea lui Mirel Bănică pe raftul contribuțiilor ce reconstruiesc trecutul prin modul de a trăi credința populară? Mai ales că Nevoia de miracol ar sta bine alături de Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30, care marchează în activitatea autorului propriul debut editorial. Ce este sigur este că, analizată ca o contribuție la cunoașterea religiei populare în România ultimilor zece ani, această carte se alătură primei contribuții de acest fel, realizată de istoricul universitar George Enache, sub forma studiului „Religiozitate populară și rezistență anticomunistă în România“, cuprins în volumul Ortodoxie și putere politică în România contemporană (Nemira, 2005, 590 p.). Este cu adevărat deconcertantă discrepanța dintre complexitatea religiei populare din istoria României (Maglavit, Vladimirești și, deunăzi, Prislop sînt doar vîrfurile cele mai înalte ale acestui aisberg) și precaritatea inițiativelor intelectuale de sondare a acestor profunzimi. Este adevărat că studii in vivo, de tipul celui efectuat de M. Bănică, nu pot fi realizate decît la timpul prezent, asupra unor oameni care trăiesc, iar extinderea unor întrebări și probleme pe care autorul și le pune prin mijloacele antropologiei la scară istorică nu poate fi făcută decît cu titlu ipotetic. Astfel, istoricul, prin specificul cercetării – să-i spunem – in vitro, nu poate răspunde valid la chestiunile prezente în antropologie. Poate că tocmai întrebarea „Ce-ar fi fost dacă ar fi existat un M. Bănică al fenomenului Maglavit?“ ar trebui să ne sugereze adevărata măsură a cărții de față. În același timp, e mai curînd frustrant că numeroasele probleme ridicate de prezența religiei populare nu pot primi un răspuns istoric și că metoda întrebuințată pentru a explora cutele sentimentului religios din popor (cercetarea de teren) nu poate fi extinsă și la alte fenomene similare din trecut.

Religia populară se definește în primul rînd prin diferență și nu arareori prin opoziție cu religia oficială instituționalizată de Biserică (o dialectică la care autorul recurge insistent în desfășurarea cărții). Pelerinajul este realitatea, faptul religios, în care religia populară și religia instituțională intră în coliziune, de unde și percepția diferită asupra moaștelor în jurul cărora se formează rîndurile de oameni: în timp ce, pentru Biserică, sfinții sînt intermediari între om și divinitate (sacru), în cadrul religiei populare sfinții reprezintă însăși finalitatea actului devoțional, căci prin cinstirea moaștelor credincioșii se întîlnesc cu sacrul (p. 33). Fără a forța limitele interpretării, de aici s-ar putea desprinde ideea că sacrul nu reprezintă monopolul Bisericii, iar pelerinajul reprezintă una din căile de acces la sacru, specifică religiei populare. Această dublă expresie a religiei – populară și instituțională – se probează în numeroase modalități pe care autorul le indică cu maximă judiciozitate: absența clericilor și a călugărilor din rîndul de așteptare (pp. 32, 76, 222), cazul Arsenie Boca sau procesul de „fabricare a unui sfînt“ ca efect al devoțiunii populare, „în ciuda rezervelor Bisericii oficiale“ (p. 133). Autorul ar fi trebuit, probabil, să insiste mai mult asupra diferenței dintre pelerinajul de la Mănăstirea Prislop, organizat la mormîntul unui om sanctificat de pietatea populară, dar față de care ierarhia bisericească manifestă vizibile reticențe, și pelerinajele la Curtea de Argeș, București, Iași, Suceava organizate la raclele conținînd moaștele unor sfinți canonizați după toate regulile instituționale, tot așa cum a deosebit între pelerinajul la moaște și pelerinajul la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Fecioare Maria de la Nicula (pp. 289, 295). Această mai atentă evidențiere a diferențelor ar fi consolidat statutul de vade mecum al cărții Nevoia de miracol în strădania de a înțelege și alte fenomene colaterale, dar atît de relevante pentru coliziunea dintre Biserică și pietatea populară precum „Sfinții închisorilor“, unde miza este deopotrivă memorială.

Anvergura acestui principiu hermeneutic pe care Nevoia de miracol îl anunță și îl dezvoltă atît cît permite domeniul cercetării antropologice se vede și în aceea că pune din nou în discuție statutul Bisericii: în popor și alături de popor sau în contrapondere la popor? O voce independentă, autonomă, cu capacitate critică între popor și stat? Cîte concesiuni poate să facă Biserica religiei populare fără a cădea ea însăși, asemenea unor actori politici, în ispita populistă? La scara istoriei, chestiunea este dificilă pentru că forța și modalitatea aleasă pentru a gestiona fenomene precum Maglavit și Vladimirești au avut în vedere Biserica în calitatea de anexă a statului, or impresia lăsată de relatările de teren din fenomenul pelerinajelor este că Biserica funcționează mai curînd ca o instanță autonomă care, pe de o parte, temperează elanul devoțional manifestat de credincioșii pelerini, iar pe de altă parte întreține pelerinajul pentru că acesta reprezintă și o sursă de venit (pentru Biserică, pentru micii comercianți și, tot mai mult, pentru comunitățile locale). În viziunea autorului, pelerinajul trăit, deși se bucură de greutatea cea mai mare, nu este unica ipostază avută în vedere. Pelerinajul înseamnă deopotrivă și mediatizare, organizare și, nu în ultimul rînd, fructificare economico-financiară.

Miracolul credinței

Dincolo de toate aceste observații, există ceva înduioșător în religia populară, ceva ce nu-l lasă indiferent nici măcar pe autor, care nu de puține ori se vede obligat să renunțe la neutralitatea cercetătorului pentru a deveni un pelerin între pelerini: este vorba de sentimentul puternic de comunitate, de umanizare a omului în rîndul pelerinilor. Pelerinajul pare să fie unicul loc în care toți oamenii care au fost învinși de schimbarea petrecută în 1989 și „de avansul și banalizarea tehnologiei“ cu care nu pot ține pasul (ce dramatică observație!) își pot recupera umanitatea: „privind [Suceava, 2012] cum tot acest fluviu uman se scurgea pe poarta mănăstirii, m-am întrebat dacă nu cumva «pelerinul» contemporan nu este tocmai acest individ expulzat de comunism ca un copil neajutorat, în căutare de sens, de certitudine, de socializare «ca pe vremuri» și cu spaima morții apropiate? O căutare disperată a unor puncte de reper, a unor certitudini într-o lume în care el oricum nu se mai regăsește? […] Sînt întrerupt brusc din reflecțiile mele de apariția unei «coloane oficiale»: limuzină germană, escortă, poliție plus jandarmerie. Flash-urile luminoase plus sunetul sirenei umplu spațiul. Sosește ierar-hia oficială a BOR“ (p. 250). Pentru alții, pelerinajul nu este un refugiu în calea schimbărilor care, din multe motive, nu pot fi metabolizate la nivel individual, ci este un loc al vindecării memoriei, dominată de traumele comunismului, așa cum se întîmplă la Prislop (e o întîmplare?).

Tocmai aici, în aceste interacțiuni umane și, mai cu seamă, la întîlnirea cu sacrul, un moment în care „imaginația omului-pelerin nu are limite“ (p. 295), ne lasă autorul să înțelegem că sfîrșesc posibilitățile de interpretare a faptului religios și începe „miracolul credinței“ (p. 203). Este acel miracol al credinței care, în plan personal, se răsfrînge tot așa de brutal ca însăși epifania sacrului: „M-a vindecat de bibliotecă și de vanitatea indusă de ea. Am cîștigat […] o stare de compasiune și înțelegere pentru durerile, necazurile, bucuriile poporului. Am înțeles și cît de grele sînt poziția și misiunea oamenilor Bisericii și ale ierarhiei sale de a se poziționa […] în modernitatea ambiantă“ (p. 19). 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons