Umanizarea omului în vecinătatea sacrului

Publicat în Dilema Veche nr. 798 din 6-12 iunie 2019
Umanizarea omului în vecinătatea sacrului jpeg

Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană este o lucrare de antropologie, semnată de Mirel Bănică, cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română). Aceasta ne poartă prin universul necunoscut și, cel mai adesea, nebănuit al pelerinajelor. Citînd cuvintele cu care autorul și-a explicat inițiativa față de o femeie alături de care stătea în rînd, la pelerinaj, avem în față „o carte care are mult gri în ea, cu fapte și lucruri din pelerinaje despre care oamenii și Biserica nu prea vor să vorbească“ (p. 277).

În linii mari, volumul aduce două contribuții: defrișează calea științelor sociale către cunoașterea și, pe cît posibil, înțelegerea pelerinajelor și, încă mai important, explorează fenomenul religiei populare în România.

Pelerinajul: întîi înțeles, apoi explicat

Despre prima contribuție nu voi spune prea multe, lăsînd în seama cititorului plăcerea descoperirii unor aspecte ine-dite despre pelerinaj ca realitate intimă a creștinismului. Mă rezum să arăt că o „constatare definitivă“ a autorului este că „pelerinul român nu iubește mersul pe jos. […] Pelerinul ortodox poate sta la rînd, în frig și în ploaie, ore și ore în șir, dar nu-l obligați să meargă pe jos nici măcar un kilometru“ (p. 132). Aici rezidă specificul pelerinajului ortodox, axat pe așteptarea la rînd, în opoziție cu pelerinajul catolic, unde specifică nu este ținta, ci calea, deplasarea. Într-un caz, povara trupului, iar în celălalt povara drumului (p. 31). Imaginea de ansamblu cu care rămîi după ce vei fi isprăvit cele aproximativ 400 de pagini ale cărții este aceea de necunoaștere și, mai problematic, neînțelegere a pelerinajului. La această stare de imponderabilitate epistemologică concură în primul rînd mass-media, care fără a-și propune să cunoască fenomenul pelerinajului, oferă deseori înțelesuri care-i sînt străine și nimeni nu se va convinge de această realitate decît asumîndu-și rolul de „pelerin în pelerinaj“. În acest sens, autorul propune o discuție foarte interesantă despre relația dintre mass-media și pelerinaje, concluzia fiind aceea că există o distanță covîrșitoare între percepția și realitatea proprie a pelerinajului. Creează o impresie foarte puternică în această privință contrastul dintre notele de teren consemnate de autor în decursul celor 20 de pelerinaje pe care „le-a făcut“ timp de cinci ani (2009-2013) și principalele idei rezultate din monitorizarea presei scrise și audiovizuale, la nivel local și central. Nu a fost, pesemne, nevoie de prea multă practică pelerină pentru a conștientiza această distanță, de vreme ce încă din 27-28 noiembrie 2010, în timpul tradiționalului pelerinaj de la Mănăstirea Prislop, autorul a pus în discuție posibilitatea existenței „stigmatului pelerin“ născut și difuzat de mass-media, „în dubla sa calitate de producătoare de mesaj religios și de interpret simbolic a ceea ce se întîmplă, adesea independent de orice conținut sau legătură religioasă“. Cu alte cuvinte, „gestul de a filma o distribuție de hrană rituală (pomană) pelerinilor înfometați își pierde total semnificația inițială, devenind o paradă a săracilor, prilej de înghesuială și de violență fizică“ (p. 130, nota 1).

Religie populară vs. religie oficială

A doua contribuție – pelerinajul ca expresie publică a religiei populare – îmi pare a fi esențialul cărții, deoarece modul de punere în text a acestei chestiuni forțează limitele unei simple cercetări științifice pentru a deveni un veritabil principiu euristic în cunoașterea istoriei românești. Într-un context în care apar microistorii ce analizează istoria României din perspectiva unor noțiuni cuprinzătoare (vezi Robert Adam, Două veacuri de populism românesc, Humanitas, 2018), de ce n-am așeza cartea lui Mirel Bănică pe raftul contribuțiilor ce reconstruiesc trecutul prin modul de a trăi credința populară? Mai ales că Nevoia de miracol ar sta bine alături de Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30, care marchează în activitatea autorului propriul debut editorial. Ce este sigur este că, analizată ca o contribuție la cunoașterea religiei populare în România ultimilor zece ani, această carte se alătură primei contribuții de acest fel, realizată de istoricul universitar George Enache, sub forma studiului „Religiozitate populară și rezistență anticomunistă în România“, cuprins în volumul Ortodoxie și putere politică în România contemporană (Nemira, 2005, 590 p.). Este cu adevărat deconcertantă discrepanța dintre complexitatea religiei populare din istoria României (Maglavit, Vladimirești și, deunăzi, Prislop sînt doar vîrfurile cele mai înalte ale acestui aisberg) și precaritatea inițiativelor intelectuale de sondare a acestor profunzimi. Este adevărat că studii in vivo, de tipul celui efectuat de M. Bănică, nu pot fi realizate decît la timpul prezent, asupra unor oameni care trăiesc, iar extinderea unor întrebări și probleme pe care autorul și le pune prin mijloacele antropologiei la scară istorică nu poate fi făcută decît cu titlu ipotetic. Astfel, istoricul, prin specificul cercetării – să-i spunem – in vitro, nu poate răspunde valid la chestiunile prezente în antropologie. Poate că tocmai întrebarea „Ce-ar fi fost dacă ar fi existat un M. Bănică al fenomenului Maglavit?“ ar trebui să ne sugereze adevărata măsură a cărții de față. În același timp, e mai curînd frustrant că numeroasele probleme ridicate de prezența religiei populare nu pot primi un răspuns istoric și că metoda întrebuințată pentru a explora cutele sentimentului religios din popor (cercetarea de teren) nu poate fi extinsă și la alte fenomene similare din trecut.

Religia populară se definește în primul rînd prin diferență și nu arareori prin opoziție cu religia oficială instituționalizată de Biserică (o dialectică la care autorul recurge insistent în desfășurarea cărții). Pelerinajul este realitatea, faptul religios, în care religia populară și religia instituțională intră în coliziune, de unde și percepția diferită asupra moaștelor în jurul cărora se formează rîndurile de oameni: în timp ce, pentru Biserică, sfinții sînt intermediari între om și divinitate (sacru), în cadrul religiei populare sfinții reprezintă însăși finalitatea actului devoțional, căci prin cinstirea moaștelor credincioșii se întîlnesc cu sacrul (p. 33). Fără a forța limitele interpretării, de aici s-ar putea desprinde ideea că sacrul nu reprezintă monopolul Bisericii, iar pelerinajul reprezintă una din căile de acces la sacru, specifică religiei populare. Această dublă expresie a religiei – populară și instituțională – se probează în numeroase modalități pe care autorul le indică cu maximă judiciozitate: absența clericilor și a călugărilor din rîndul de așteptare (pp. 32, 76, 222), cazul Arsenie Boca sau procesul de „fabricare a unui sfînt“ ca efect al devoțiunii populare, „în ciuda rezervelor Bisericii oficiale“ (p. 133). Autorul ar fi trebuit, probabil, să insiste mai mult asupra diferenței dintre pelerinajul de la Mănăstirea Prislop, organizat la mormîntul unui om sanctificat de pietatea populară, dar față de care ierarhia bisericească manifestă vizibile reticențe, și pelerinajele la Curtea de Argeș, București, Iași, Suceava organizate la raclele conținînd moaștele unor sfinți canonizați după toate regulile instituționale, tot așa cum a deosebit între pelerinajul la moaște și pelerinajul la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Fecioare Maria de la Nicula (pp. 289, 295). Această mai atentă evidențiere a diferențelor ar fi consolidat statutul de vade mecum al cărții Nevoia de miracol în strădania de a înțelege și alte fenomene colaterale, dar atît de relevante pentru coliziunea dintre Biserică și pietatea populară precum „Sfinții închisorilor“, unde miza este deopotrivă memorială.

Anvergura acestui principiu hermeneutic pe care Nevoia de miracol îl anunță și îl dezvoltă atît cît permite domeniul cercetării antropologice se vede și în aceea că pune din nou în discuție statutul Bisericii: în popor și alături de popor sau în contrapondere la popor? O voce independentă, autonomă, cu capacitate critică între popor și stat? Cîte concesiuni poate să facă Biserica religiei populare fără a cădea ea însăși, asemenea unor actori politici, în ispita populistă? La scara istoriei, chestiunea este dificilă pentru că forța și modalitatea aleasă pentru a gestiona fenomene precum Maglavit și Vladimirești au avut în vedere Biserica în calitatea de anexă a statului, or impresia lăsată de relatările de teren din fenomenul pelerinajelor este că Biserica funcționează mai curînd ca o instanță autonomă care, pe de o parte, temperează elanul devoțional manifestat de credincioșii pelerini, iar pe de altă parte întreține pelerinajul pentru că acesta reprezintă și o sursă de venit (pentru Biserică, pentru micii comercianți și, tot mai mult, pentru comunitățile locale). În viziunea autorului, pelerinajul trăit, deși se bucură de greutatea cea mai mare, nu este unica ipostază avută în vedere. Pelerinajul înseamnă deopotrivă și mediatizare, organizare și, nu în ultimul rînd, fructificare economico-financiară.

Miracolul credinței

Dincolo de toate aceste observații, există ceva înduioșător în religia populară, ceva ce nu-l lasă indiferent nici măcar pe autor, care nu de puține ori se vede obligat să renunțe la neutralitatea cercetătorului pentru a deveni un pelerin între pelerini: este vorba de sentimentul puternic de comunitate, de umanizare a omului în rîndul pelerinilor. Pelerinajul pare să fie unicul loc în care toți oamenii care au fost învinși de schimbarea petrecută în 1989 și „de avansul și banalizarea tehnologiei“ cu care nu pot ține pasul (ce dramatică observație!) își pot recupera umanitatea: „privind [Suceava, 2012] cum tot acest fluviu uman se scurgea pe poarta mănăstirii, m-am întrebat dacă nu cumva «pelerinul» contemporan nu este tocmai acest individ expulzat de comunism ca un copil neajutorat, în căutare de sens, de certitudine, de socializare «ca pe vremuri» și cu spaima morții apropiate? O căutare disperată a unor puncte de reper, a unor certitudini într-o lume în care el oricum nu se mai regăsește? […] Sînt întrerupt brusc din reflecțiile mele de apariția unei «coloane oficiale»: limuzină germană, escortă, poliție plus jandarmerie. Flash-urile luminoase plus sunetul sirenei umplu spațiul. Sosește ierar-hia oficială a BOR“ (p. 250). Pentru alții, pelerinajul nu este un refugiu în calea schimbărilor care, din multe motive, nu pot fi metabolizate la nivel individual, ci este un loc al vindecării memoriei, dominată de traumele comunismului, așa cum se întîmplă la Prislop (e o întîmplare?).

Tocmai aici, în aceste interacțiuni umane și, mai cu seamă, la întîlnirea cu sacrul, un moment în care „imaginația omului-pelerin nu are limite“ (p. 295), ne lasă autorul să înțelegem că sfîrșesc posibilitățile de interpretare a faptului religios și începe „miracolul credinței“ (p. 203). Este acel miracol al credinței care, în plan personal, se răsfrînge tot așa de brutal ca însăși epifania sacrului: „M-a vindecat de bibliotecă și de vanitatea indusă de ea. Am cîștigat […] o stare de compasiune și înțelegere pentru durerile, necazurile, bucuriile poporului. Am înțeles și cît de grele sînt poziția și misiunea oamenilor Bisericii și ale ierarhiei sale de a se poziționa […] în modernitatea ambiantă“ (p. 19). 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.
Jilava Prison jpg
Răutatea și contextul de viață
Oamenii vinovați de ceva rău, cîți or fi ei, provin adeseori din rîndul celor buni.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Labirintul din tufișuri de tuia și-a deschis porțile pentru 78 de nudiști.
Zizi și neantul jpeg
Mentalități din alt film
Avem, oarecum, un obraz mai gros, ne-am învățat, de nevoie, să fim mai puțin sensibili în momente în care, de fapt, ar trebui să fim.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
M-aș muta din București, dar unde?
Mereu am urît cumva Bucureștiul, deși m-am străduit să-l iubesc, iar în ultimii ani, de cînd nu se întrevede nici o schimbare, l-am urît mai mult decît oricînd.
p 19 WC jpg
Ordinea morală a lumii
Ne place sau nu, chiar există și femei care nu vor să aibă copii. Ce se întîmplă dacă le obligi să ducă sarcina la termen și să dea naștere unui copil pe care nu-l doresc?
p 20 jpg jpg
„Cîntarea Cîntărilor” și tandrețea interpretării
În mijlocul unei istorii a poporului lui Dumnezeu aspru judecată, cu căderi și ridicări neîncetate, cu plîngeri și strigăte de speranță, pocăință, credință neclintită și întunecate lepădări stă un cîntec de dragoste care lovește pe cititor chiar în creștetul sufletului și al cărnii.

Adevarul.ro

image
Vacanţe de coşmar pentru zeci de mii de turişti blocaţi într-o staţiune. O familie susţine că trebuie să dea 26.000 de dolari pentru o săptămână de cazare
Vacanţele în oraşul turistic Sanya de pe insula tropicală Hainan din China au devenit un coşmar în acest weekend pentru zeci de mii de turişti care au rămas blocaţi acolo brusc, după ce autorităţile chineze au impus lockdown din cauza a peste 1.200 de cazuri de Covid-19.
image
EXCLUSIV Bărbatul cu probleme psihice care şi-a măcelărit familia, în Argeş, nu mai fusese evaluat de o comisie din 2004
Bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care a masacrat cinci membri ai familiei şi avea probleme psihice nu a mai fost evaluat de către o comisie de specialitate de acum 18 ani, legislaţia fiind una extrem de permisivă.
image
EXCLUSIV Autorul masacrului din Argeş suferă de schizofrenie. Psihiatrul său: „Avea relaţii strict cu familia“
Viorel L., bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care şi-a masacrat familia, suferea de mai mult timp de schizofrenie şi urma un tratament medical. Bărbatul nu avea un loc de muncă şi stătea în majoritatea timpului în curtea casei, fiind o persoană izolată.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.