Tot ceea ce crezi că știi despre dispariția URSS este greșit

Leon ARON
Publicat în Dilema Veche nr. 386 din 7 - 13 iulie 2011
Tot ceea ce crezi că știi despre dispariția URSS este greșit png

Fiecare revoluţie este surprinzătoare. Totuşi, ultima revoluţie rusă poate fi considerată una dintre cele mai surprinzătoare. În anii premergători lui 1991, nici un expert, universitar, oficial sau politician nu a prevăzut colapsul iminent al Uniunii Sovietice şi, odată cu dictatura, şi al economiei planificate sau al controlului Kremlinului asupra imperiului domestic şi est-european. Nici disidenţii sovietici, judecînd după memoriile lor, cu o singură excepţie, nu au intuit viitorul. Cînd Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist, în martie 1985, nici unul dintre contemporanii săi nu a anticipat o criză revoluţionară. Deşi existau dezacorduri cu privire la dimensiunea şi profunzimea problemelor Uniunii Sovietice, nimeni nu se gîndea că ele ameninţă însăşi existenţa sistemului.  

De unde această miopie generală? Incapacitatea experţilor occidentali de a anticipa colapsul Uniunii Sovietice poate fi parţial atribuită unui soi de revizionism istoric – i-am putea spune anti-anticomunism –, care avea tendinţa de a exagera stabilitatea şi legitimitatea regimului sovietic. Totuşi, alţii, care nu puteau fi bănuiţi de simpatie pentru comunism, au fost la fel de nelămuriţi în privinţa căderii sale. Unul dintre arhitecţii strategiei Statelor Unite din timpul Războiului Rece, George Kennan, scria că analizarea întregii „istorii a relaţiilor internaţionale în epoca modernă“ nu l-a ajutat să găsească „un eveniment mai ciudat şi mai surprinzător, inexplicabil la prima vedere, decît brusca şi totala dezintegrare a unei mari puteri, cunoscute ca Imperiul Ţarist şi, ulterior, Uniunea Sovietică“. Richard Pipes, probabil cel mai mare specialist american în istoria Rusiei, consilier al preşedintelui american Ronald Reagan, a spus că revoluţia a fost „neaşteptată“. O colecţie de eseuri referitoare la dispariţia Uniunii Sovietice, apărută într-un număr special din 1993 al revistei conservatoare National Interest, se intitula „Ciudata moarte a comunismului sovietic“.  Dacă ar fi fost mai uşor de înţeles, această eroare colectivă de judecată ar fi fost destinată unui fişier al memoriei care conţinea alte ciudăţenii şi capricii uitate ale ştiinţelor sociale. Totuşi, chiar şi astăzi, la douăzeci de ani distanţă, ipoteza că Uniunea Sovietică va continua să reziste, eventual intrînd într-o fază lungă de declin, pare o concluzie la fel de raţională ca atunci.  

Într-adevăr, în 1985 Uniunea Sovietică poseda, în mare măsură, aceleaşi resurse naturale şi umane de care dispunea şi în urmă cu zece ani. Cu siguranţă, standardul de viaţă era mai scăzut decît în Europa de Est şi în mod clar mai scăzut decît în Occident. Lipsurile, raţionalizarea hranei, cozile lungi la magazine şi sărăcia acută erau endemice. Dar Uniunea Sovietică cunoscuse calamităţi mult mai mari şi a făcut faţă fără a ceda din controlul statului asupra societăţii şi economiei, cu atît mai puţin să se predea.  

Nici un parametru economic esenţial dinainte de 1985 nu indica un dezastru iminent. Din 1981 pînă în 1985, creşterea PIB-ului sovietic, deşi aflat în scădere faţă de anii 1960 şi 1970, înregistra o medie de 1,9 procente. Acest model apatic, dar nicidecum catastrofal, exista şi în 1989. Deficitele bugetare, care încă din timpul Revoluţiei Franceze erau considerate a fi indici esenţiali pentru anticiparea unei crize revoluţionare, erau în jur de 2% din PIB în 1985. Deşi avansa rapid, diferenţa a rămas la sub 9% din PIB în 1989 – un procent pe care majoritatea economiştilor l-ar considera uşor de gestionat. 

Scăderea bruscă a preţului petrolului, de la 66 de dolari barilul în 1980 pînă la 20 de dolari în 1986 (la valorile din 2000), a fost o lovitură puternică pentru finanţele sovietice. Totuşi, ajustat în funcţie de inflaţie, petrolul era mai scump pe pieţele internaţionale în 1985 decît era în 1972, şi doar cu o treime mai mic decît în anii ’70. Şi, în acelaşi timp, veniturile sovietice au crescut cu mai mult de două procente în 1985, iar salariile, ajustate cu inflaţia, au continuat să crească în următorii cinci ani, pînă în 1990, cu o medie de peste 7%.  Da, stagnarea era evidentă şi îngrijorătoare. Dar – aşa cum spunea profesorul Peter Rutland – „bolile cronice nu sînt neapărat fatale“.   Din punctul de vedere al regimului, circumstanţele politice erau chiar mai puţin îngrijorătoare. După 20 de ani de suprimare constantă a opoziţiei politice, aproape toţi disidenţii proeminenţi fuseseră închişi, exilaţi (ca Andrei Saharov, după 1980), forţaţi să emigreze sau muriseră în lagăre şi închisori.  

Nu păreau să existe alte semne ale unei crize prerevoluţionare, inclusiv cealaltă cauză tradiţională a eşecurilor statului – presiunea externă. Din contră, ultima decadă fusese corect analizată ca o perioadă „în care s-au realizat majoritatea obiectivelor diplomatice şi militare ale sovieticilor“ – după cum scrisese istoricul şi diplomatul american Stephen Sestanovich. Bineînţeles, Afganistanul părea a se transforma într-un război îndelungat, dar pentru o armată de cinci milioane de oameni pierderile erau neglijabile. Într-adevăr, deşi povara financiară enormă a menţinerii unui imperiu devenise o problemă stringentă în dezbaterile post-1987, povara războiului din Afganistan nu era atît de grea: estimată la 4-5 miliarde de dolari în 1985, constituia o parte nesemnificativă a PIB-ului sovietic.  

Ca precursor al unei potenţiale competiţii foarte costisitoare, SDI (Strategic Defense Initiative) propus de Reagan a fost crucial – dar el nu anunţa o înfrîngere militară, avînd în vedere că liderii de la Kremlin ştiau foarte bine că amplasarea unor mijloace de apărare în spaţiul extra-atmosferic va dura mai multe zeci de ani. La fel, deşi manifestaţiile anticomuniste din Polonia în 1980 erau îngrijorătoare pentru sovietici, arătînd slăbiciunea imperiului lor european, în 1985 Solidaritatea părea deja epuizată. Părea că Uniunea Sovietică executa operaţiuni de „pacificare“ sîngeroasă în Europa de Est o dată la 12 ani – Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1969 şi Polonia în 1980 –, fără să-i pese prea mult de opinia publică internaţională.  

Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică se afla la apogeul puterii şi influenţei sale globale, atît ca imagine internă, cît şi externă.  Desigur, erau o mulţime de probleme structurale – economice, politice, sociale – care puteau explica de ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, dar ele nu explică complet cum s-a întîmplat şi de ce s-a întîmplat atunci.  Ca aproape toate revoluţiile moderne, cea rusă a fost începută de o liberalizare ezitantă de „sus în jos“ – iar motivaţia acesteia mergea dincolo de necesitatea de a corecta economia sau a crea un mediu internaţional mai sigur. Scopul acţiunii lui Gorbaciov era de un incontestabil idealism: voia să construiască o Uniune Sovietică mai morală.  

Deşi scopul lor declarat era reforma economică, este destul de clar că Gorbaciov şi susţinătorii săi încercau să corecteze sistemul dintr-o perspectivă etică, mai degrabă decît economică. Multe dintre declaraţiile lor publice din primele zile ale perestroikăi par acum a fi expresia unei frustrări faţă de trecutul stalinist. Era începutul unei căutări disperate de răspunsuri, cu care începe fiecare revoluţie: Ce este o viaţă bună, demnă? Ce este o ordine socială şi economică justă? Ce este un stat decent şi legitim? Care ar trebui să fie relaţia statului cu societatea civilă?  

„O nouă revoluţie morală se profilează în întreaga ţară“ – a spus Gorbaciov Comitetului Central la întrunirea din ianuarie 1987, cînd a proclamat glasnost-ul (deschiderea şi democratizarea) care urma să stea la baza perestroikăi, politica menită să restructureze societatea sovietică. „Are loc o reconsiderare a valorilor şi o reinterpretare creativă a acestora.“ Mai tîrziu, amintindu-şi sentimentul său „că nu mai puteam continua aşa, şi aveam nevoie de o schimbare radicală a vieţii, de ruperea trecutului“, el a numit-o „poziţia sa morală“.  

Pentru premierul lui Gorbaciov, Nikolai Rîjkov, „starea morală şnravstennoeţ a societăţii“, în 1985, era cea mai „terifiantă“ caracteristică a sa: „Furam de la noi înşine, luam şi dădeam mită, minţeam în rapoarte, în presă, de pe podiumuri înalte, ne complăceam în propriile noastre minciuni, ne decoram unii pe alţii. Şi toate astea – de sus în jos şi de jos în sus“.  

Un alt membru al cercului de liberalizatori ai lui Gorbaciov, ministrul de Externe Eduard Şevarnadze, era la fel de marcat de nelegiuiri şi corupţie. El îşi aminteşte spunîndu-i lui Gorbaciov în iarna 1984-1985: „Totul este putred. Trebuie să schimbăm tot“.  

Că reformele au dat naştere unei revoluţii în 1989 s-a datorat în mare măsură unei alte cauze „idealiste“: aversiunea personală profundă a lui Gorbaciov faţă de violenţă şi, prin urmare, încăpăţînarea sa de a refuza să adopte metode coercitive cînd amploarea şi profunzimea schimbărilor au început să depăşească intenţia sa iniţială. Implementarea unei represiuni staliniste menite să „menţină sistemul“ era o trădare a convingerilor sale cele mai profunde.  

Credibilitatea ideologiei oficiale, care, după cum spunea Yakovlev, ţinea laolaltă sistemul politic şi economic „în chingi de oţel“, slăbea vizibil. Noi percepţii contribuiau la o schimbare a atitudinilor faţă de regim şi „o schimbare a valorilor“. Gradual, legitimitatea aranjamentelor politice era pusă la îndoială.   

Scriind unei reviste sovietice în 1987, un cititor rus numea ceea ce se întîmpla în jurul său „o ruptură  şperelomţ radicală în conştiinţă“. Ştim că avea dreptate, pentru că revoluţia rusă este primul mare eveniment de acest fel a cărui evoluţie a fost cartografiată, la început, prin sondaje de opinie. Încă de la sfîrşitul lui 1989, primul sondaj naţional a descoperit că există o puternică susţinere pentru alegeri libere şi legalizarea altor partide decît Partidul Comunist Sovietic – după patru generaţii conduse de o dictatură şi cu partidele politice încă ilegale. La mijlocul anilor ’90, mai mult de jumătate dintre cei chestionaţi într-o regiune a Rusiei erau de acord că o „economie sănătoasă“ era mult mai probabilă în cazul în care „guvernul permite indivizilor să acţioneze cum doresc“. Şase luni mai tîrziu, un sondaj naţional descoperea că 56% dintre respondenţi susţineau o tranziţie rapidă sau graduală la o economie de piaţă. Încă un an a trecut şi procentul a crescut la 64%.  Cei care au determinat această remarcabilă „ruptură în conştiinţă“ nu erau diferiţi de cei care provocaseră revoluţiile clasice din epoca modernă: scriitori, jurnalişti, artişti. După cum observa Alexis de Tocqueville, aceşti oameni „au ajutat la crearea unui sentiment general de nemulţumire, care... a creat nevoia unei schimbări revoluţionare. Dintr-odată, „întreaga educaţie politică“ a naţiunii a devenit „creaţia intelectualilor săi“.  

Şi la fel s-a întîmplat şi în Uniunea Sovietică. Cozile la chioşcurile de ziare – de multe ori se formau cozi încă de la 6 dimineaţa şi totul se vindea în două ore – şi creşterea fulminantă a abonamentelor la ziarele şi revistele liberale stau mărturie a puterii devastatoare a celor mai proeminenţi eseişti ai glasnost-ului, sau – după cum spunea Samuel Johnson – „a profesorilor adevărului“: Mikolai Şimeliov; filozofii politici Igor Kliamkin şi Alexander Ţipko; eseişti geniali, ca Vasili Seliunin, Iuri Cernicenko, Igor Vinogradov şi Ales Adamovici, jurnaliştii Igor Iakovlev, Len Karpinski, Fedor Burlaţki şi alte zeci de nume.  Pentru ei, o renaştere morală era esenţială. Aceasta însemna nu doar o modernizare a sistemului politic şi economic sovietic, nu doar modificarea normelor sociale, ci o revoluţie a individului: o schimbare la nivel personal a fiecărui rus.  

Leon Aron este directorul Departamentului de Studii ruse al American Enterprise Institute şi autor al cărţii, în curs de apariţie – Roads to the temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991.

Varianta integrală a textului în numărul din  iulie al revistei Foreign Policy.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
p 20 R M  Rilke jpg
Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke
Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?
foto BTC DV bis jpeg
Mihai Șora: o amintire
Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
p 24 G  Stoica jpg
Cu ochii-n 3,14
● Pentru cei cărora nu le plac englezismele, o reclamă a tradus îndemnul „Download your app!” prin „Dă-ți jos aplicația!”. Un îndemn care poate provoca în română mici stînjeneli pudicilor. (S. G.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Se întîmplă duminica
O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.
Zizi și neantul jpeg
Cei mai frumoși ghiocei
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E necesară singurătatea?
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.
E cool să postești jpeg
Suma fără laude: mai încurajează școala dragul de învățătură?
Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.