Toamnă tristă
Printre blocurile din cartier, vîntul spulberă frunzele care, din cauza secetei, se amestecă rapid cu praful străzii și cu molozul rezultat în urma nenumăratelor și interminabilelor lucrări la infrastructură. De cîteva zile a devenit tăios, iar pîcla de nori, din care nu cade apă, pare o cortină enormă care s-a așternut peste oraș, sau un cearșaf. Totuși, grație arhitecților care au proiectat cartierul meșteșugit, cu construcții alternate perpendicular, cu capete de perspectivă închise și zigzaguri savante, nu există culoare de vînt prin care acesta să sufle cu putere, așa că doar turbioane răzlețe de frunze sugerează stihiile care deja bîntuie pe cîmpuri.
Înainte de prînz, cartierul se liniștește. Părinții sînt la muncă, copiii nu s-au întors încă de la școală, iar bunicii gătesc, judecînd după aburul de ciorbă ce iese prin ferestrele întredeschise ale bucătăriilor. Numai la scara unui bloc e zarvă. O echipă de salahori încarcă mobila unui apartament într-o remorcă. Scena, în sine, nu are nimic excepțional, căci golirile de case se întîmplă frecvent într-un oraș viu și dinamic, în care palpită un indiscutabil spirit antreprenorial. Cînd mor bătrînii, apartamentul este pus în vînzare și toți cumpărătorii, fără excepție, îl vor gol. Nu doar fără mobilă, covoare, tablouri, ci și fără obiectele sanitare, căzi de fontă, calorifere. Uneori, chiar și fără ferestre și uși, pentru a fi mai ușor de amenajat. Adesea, copiii, care s-au stabilit de mult în altă parte, nici nu mai vizitează apartamentul pus în vînzare, pentru că nu mai rămăsese nimic de valoare în el. De fapt, lucrurile din casă erau doar cele care dădeau valoare existenței proprietarului, care și-a trăit ultimii 50 de ani din viață acolo, mai exact de cînd, tînăr fiind, primise cu bucurie repartiția unei frumoase locuințe, iar aceasta antrenase cele mai fericite evenimente din viața sa, și anume căsătoria, nașterea și creșterea copiilor, avansul în carieră. În afara mobilei vechi, obiectele rămase în casă la vremea neputinței mai erau doar amintiri ale unor strămoși uitați, ale unor locuri și evenimente care făcuseră ca, în ciuda tuturor lipsurilor și tragediilor, viața sa să merite trăită. Odată cu încheierea acesteia, ele nu mai interesau pe nimeni, nemaiavînd loc într-o frenezie a existenței tehnologizate și hedoniste.
Astfel, cărți vechi, fotografii sepia înrămate, valize, veselă și haine decorează în mod constant ghenele blocurilor din cartier, laolaltă cu mobilă din lemn cumpărată în rate, covoare roase și oglinzi „venețiene” cu rama tot din oglindă. Uneori, aceste obiecte reușesc să fie preluate de oameni nevoiași și folosite în continuare, ori de geambași de vechituri care încearcă o valorificare nesemnificativă în tîrg, la Valea Cascadelor.
Doar că, de această dată, ceva este diferit. Lîngă salahorii care zoresc să încarce mobila în remorcă într-un mod cît mai judicios, astfel încît să încapă toată într-un singur transport, se află o bătrînă care dă indicații firave legate de așezarea fotoliilor vechi peste somieră și a cuierului lîngă șifonier. Grija ei pentru încărcare contrastează cu repezeala din gesturile personalului însărcinat cu mutarea, pentru că, de fapt, mobila nu se va muta, ci se va arunca sau se va arde la iarnă în vreo sobă, numai că bătrîna nu știe asta, ea crede că mobila ei mai are valoare și că a fost vîndută unor oameni care o vor folosi mai departe. În casa cea nouă unde va avea grijă de nepoți, ea nu va mai lua nimic din vechiul apartament, căci copiii nu vor să aducă nimic vechi acolo, din prejudecăți, superstiție sau trufie. Minciuna lor nevinovată este întru totul scuzabilă, căci o va ajuta pe bătrînă să depășească mai ușor momentul renunțării la lucrurile pe care le avea din tinerețe.
În timp ce scaunele sînt înghesuite pînă ce le cedează, trosnind, picioarele, iar arcurile somierei trec prin tapițeria veche sub povara comodelor, salahorii evaluează dacă fotoliile stacojii cu pînza ruptă dedesubt vor rezista la drum cocoțate în vîrful grămezii sau se vor prăbuși la o curbă. „Merge și-așa”, stipulează, cu autoritate, șeful de echipă, care interpretează, fără tragere de inimă sau talent, rolul cumpărătorului: o prelată va acoperi mormanul de mobilă așezată eficient, dar în neorînduială. Totul a fost încărcat, afară de mașina de cusut Singer care va lua calea talciocului, iar bătrîna rămîne pe un taburet, în fața blocului, pînă ce va veni mașina să o ia spre noua ei casă. Vecina de la parter vine, plîngînd, să-și ia la revedere, oferindu-i bătrînei un cadou de rămas-bun, într-o pungă de plastic refolosită. Deasupra, printre vălătucii de frunze moarte, se întrezăresc ferestrele întredeschise ale apartamentului gol, care își așteaptă noul proprietar și noua viață, iar geamul de la dormitor reflectă o rază anemică ajunsă acolo, prin pîcla rărită a amiezii, cine știe cum.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
