SUA, sistemul sanitar şi sănătatea globală

- interviu cu jurnalista Laurie GARRETT -

A studiat la Harvard şi Berkley şi are un doctorat în ştiinţe. Laurie Garrett, scriitoare şi analist politic, este singura jurnalistă laureată a tuturor celor trei mari premii pentru jurnalism: Peabody, Polk (de două ori) şi Pulitzer - primit în 1996, în urma relatărilor despre epidemia Ebola din Zair. A publicat mai multe cărţi, printre care The Coming Plague şi Betrayal of Trust, pentru cea din urma primind cel de-al doilea premiu Polk. De-a lungul timpului, subiectele relatate de ea ca reporter au mers de la negocierile pentru dezarmarea nucleară dintre SUA şi Uniunea Sovietică, sau accidentul de la Cernobîl, pînă la diversele epidemii de SIDA din întreaga lume sau epidemia de SARS din Beijing. În prezent, conduce Programul de Sănătate Globală al Consiliuliu pentru Relaţii Internaţionale din New York. (E. C.)

Care credeţi că va fi impactul recentei decizii istorice a Curţii Supreme americane asupra viitorului sănătăţii publice din SUA şi asupra rolului pe care Statele Unite îl vor avea în susţinerea proiectelor globale de sănătate, pentru a creşte accesul la sistemul sanitar în ţările în curs de dezvoltare şi a combate diverse boli?

Întotdeauna a existat o contradicţie interesantă, în sensul că, încă de la cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA au susţinut, prin politica externă, crearea unor sisteme de sănătate puternice şi la care să existe acces universal. Am construit sistemul sanitar al Japoniei sau pe cel al Coreei de Sud, în urma Războiului Coreean, precum şi pe cele din majoritatea Europei, prin Planul Marshall. Am jucat un rol important în promovarea şi dezvoltarea sistemelor de sănătate globale, prin PEPFAR (President’s Emergency Plan for AIDS Relief), dar şi a altor iniţiative de astfel de programe, sub administraţia Obama, în toată Africa. Şi totuşi, nu pare să realizăm că acest lucru este în contradicţie totală cu felul în care abordăm sănătatea în propria ţară.

Aşadar, este interesant că, de fapt, ca rezultat al susţinerii ACA (Affordable Care Act) – sau Obamacare, cum o numesc republicanii – de către Curtea Supremă, ne-am putea apropia de armonizarea politicilor noastre internaţionale şi interne de sănătate. Cît priveşte semnificaţia acestui lucru pentru sănătatea globală, întotdeauna a fost puţin jenant că SUA se aflau la coada lumii industrializate din perspectiva multor indicatori-cheie, printre care mortalitatea infantilă, mortalitatea maternă şi speranţa de viaţă, şi ocupau un loc fruntaş la lucruri groaznice, precum numărul de oameni ruinaţi din cauza costurilor medicale şi procentul populaţiei fără asigurare de sănătate. Astfel, dacă ACA poate fi implementată complet acum, fără blocaje, am putea modifica aceste topuri.

O singură întrebare despre alegerile americane. Care este opinia dumneavoastră despre impactul deciziei Curţii Supreme asupra cursei prezidenţiale?

Bineînţeles, eu nu sînt un expert pe probleme politice; de obicei, nu ţin scorul alegerilor americane. Dar cred că reprezintă veşti bune pentru Obama, în sensul în care, dacă Curtea Supremă ar fi fost împotriva întregii ACA şi ar fi declarat-o neconstituţională, ar fi fost extrem de dificil pentru Obama să cîştige alegerile. Acum, cel puţin, nu îi va sta în drum, iar în vreme ce atenţia asupra ACA ar putea determina din ce în ce mai mulţi americani să fie atenţi la ce pot obţine ei înşişi, e posibil chiar ca Obama să cîştige voturi. De fapt, e chiar de luat în seamă că majoritatea americanilor nu au privit niciodată ACA în mod personal şi sînt, în mare parte, necunoscători ai beneficiilor pe care le pot avea. Milioane de tineri sînt acum acoperiţi de asigurările părinţilor, ceea ce nu se întîmpla înainte ca legea Obamacare să intre în vigoare. Nu vom avea întregul program funcţional pînă în 2014, dar părţi din acesta sînt deja dezvoltate, iar multe companii de asigurări ştiau că acest lucru va conta în sala de judecată şi erau conştienţi de ce va urma, astfel că au instituit deja întregul pachet ACA – sau mare parte din el. Astfel, încet, dar sigur, cred că americanii încep să înţeleagă în ce fel îi priveşte individual această lege.

Credeţi că sistemul de sănătate al SUA va fi în pericol dacă Romney cîştigă alegerile prezidenţiale?

Romney a afirmat foarte clar, de curînd, că, dacă va fi ales preşedinte al Statelor Unite, va face tot ce-i stă în putere să revoce ACA. Dar să fim sinceri, nu poate face decît ce va susţine Congresul. Nici un preşedinte nu poate revoca o lege, unilateral, exceptînd cazul unei stări de război, şi chiar şi atunci nu prea există un asemenea precedent în Statele Unite. Prin urmare, el poate face multe promisiuni, dar totul depinde de cine este ales în Senat, în Congres, şi dacă aceştia doresc revocarea legii. Acum, preşedintele Camerei Reprezentanţilor din SUA, John Boehner, care este republican, a anunţat deja că va încerca să revoce ACA prin vot legislativ. Aşadar, depinde dacă vor avea voturile necesare atît în Camera Reprezentanţilor, cît şi în Senat. În acest moment, nu le au. Le vor avea după alegeri? Asta depinde mult de rezultatul acestor alegeri – vor reprezenta ele încă o victorie răsunătoare pentru republicani şi locurile obţinute în Congres, sau americanii îşi vor schimba punctul de vedere şi vor vota masiv pentru democraţi. Cred că este prea devreme pentru asemenea pronosticuri. Multe vor depinde de rata şomajului din preajma alegerilor, precum şi de alte cîteva probleme economice pe care nu le vom cunoaşte mai devreme de sfîrşitul lui octombrie.  

În Betrayal of Trust aţi conturat o imagine esenţială a evoluţiei costurilor pentru sănătatea publică din America. Aţi amintit că administraţia Carter a făcut paşi importanţi în sistemul sanitar public şi aţi criticat administraţia Ronald Reagan, cînd multe probleme din acest sistem au devenit acute, şi totuşi bugetele pentru sănătate au fost tăiate. Astăzi sîntem martorii unei situaţii similare, Barack Obama fiind comparat cu Jimmy Carter, care este văzut ca un preşedinte slab, menit pentru un singur mandat. De ce este această idee a accesului la sistemul de sănătate atît de nepopulară în America?

Nu sînt sigură că sistemul de sănătate accesibil, drept concept, este nepopular. Dimpotrivă. Sondajele de opinie arată că, dacă întrebi ceva de tipul „Credeţi că sistemul sanitar ar trebui să fie accesibil tuturor americanilor?“, o majoritate covîrşitoare (peste 90%) va răspunde „Bineînţeles!“. În schimb, dacă întrebarea este formulată, de exemplu, la modul „Susţineţi Obamacare?“, acela ar fi un sondaj republican. Prin folosirea termenului „Obamacare“, ei ar influenţa rezultatele. Cred că diavolul se află în detalii. Unul dintre argumentele cu care republicanii au cîştigat mult teren a fost cel pe care Curtea Supremă tocmai l-a doborît, şi anume că nu-i poţi obliga pe oameni să aprobe anumite lucruri. Bineînţeles, vă cerem să purtaţi centuri de siguranţă. Şi dacă aveţi o maşină veche, care nu are centuri, trebuie să le montaţi. Avem o listă lungă de lucruri legate, în mare parte, de siguranţa publică, care sînt într-adevăr obligatorii. Pur şi simplu, faptul că indivizii fac parte dintr-un risk pool (n. red. – în acest context, conceptul de „risk pool“ se referă la întreaga populaţie asigurată: cu cît numărul asiguraţilor e mai mare, cu atît costurile pentru sănătate sînt mai mici) nu încalcă nici un fel de parametri constituţionali. În plus, dacă ne uităm la sistemele de sănătate globale, tendinţa actuală în toată lumea este de asigurări de sănătate universale. Ţară după ţară, de la unele dintre cele mai sărace naţiuni din lume pînă la giganţi precum India şi China, încearcă să-şi dea seama cum să ajungă la acoperire sanitară universală. Toţi se străduiesc şi lucrează în această direcţie, iar lucrul pe care îl au în comun – despre care am scris un raport – este risk pooling-ul. Nu poţi ajunge acolo dacă îi ai la plată doar pe cei bolnavi. Trebuie să-i ai pe toţi – bogaţi, săraci, bolnavi, sănătoşi, tineri, bătrîni –, toţi în acelaşi risk pool, împărţind povara costurilor drept un bun social. Dacă nu faci asta, nu-ţi poţi permite sistemul. Ce vedem acum în SUA, de exemplu, este că Medicare – programul nostru federal de sănătate pentru cei în vîrstă – nu acceptă decît persoane peste 65 de ani, prin urmare, ia oameni care prezintă cel mai mare risc, care au cea mai mare nevoie de asigurări de sănătate din ţară, şi îi pune pe toţi într-un fond comun. Ei bine, Medicare are probleme financiare serioase. Dacă priviţi la această populaţie în curs de îmbătrînire, cu generaţia Baby Boom care ajunge la Medicare, puteţi vedea că nu există nici o traiectorie care să te ducă pînă în 2030 fără de care sistemul Medicare să se îndrepte spre faliment. Astfel, pe termen lung, este în interesul Americii, precum este în interesul Indiei sau al României, să-şi organizeze fondurile de risc astfel încît cei în vîrstă să nu fie ţinuţi într-un mic grup privat cu risc mare. Ar fi ca şi cum ne-am imagina că o societate ar putea oferi îngrijiri medicale de top de orice tip, cele mai bune din lume, pentru oamenii care au virusul HIV, şi să nu aibă în fondurile de asigurări de risc şi oameni cu HIV negativ. Nu există nici o ţară din lume care să poate face asta. Ai povara costului de a te ocupa atît de oameni cu HIV, cît şi de cei neinfectaţi, altfel îţi pierzi minţile.     

Se ştie că, în ciuda celor mai mari cheltuieli din lume, cu sănătatea publică, Statele Unite au avut cel mai lent nivel de creştere a speranţei de viaţă, în vreme ce Japonia are cea mai rapidă creştere a speranţei de viaţă, cu cel mai mic buget alocat, dintre toate ţările industrializate. Care ar fi sfatul sau prognozele dvs. pentru o ţară ca România, care are cel mai mic buget pentru sănătate din Uniunea Europeană, iar sistemul sanitar public se confruntă cu brain drain (n. red. – emigrarea doctorilor buni) şi multe alte probleme?

România are o listă lungă de probleme ameţitoare de care să se ocupe. Ar fi tentant pentru orice lider din România – privind la întreaga debandadă din UE din acest moment, privind peste umăr la Grecia, Portugalia, Spania, Italia – să spună „Nu ne permitem să ne ocupăm de sănătate acum. Trebuie să ne concentrăm pe alte chestiuni financiare şi să construim economia României“. Cu siguranţă acesta ar fi modul în care majoritatea liderilor ar privi, azi, situaţia. Însă cred că istoria ne indică faptul că e greşit. Cînd şi-a construit Japonia infrastructura sanitară? Cînd se afla în cea mai proastă formă din istoria japoneză, după bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki şi cel din Tokyo. Au ştiut că nu poţi avea creştere financiară într-o ţară în care oamenii se confruntă cu epidemii, rate mari de absenţă, din cauza bolilor, şi care nu au acces la medicamente şi operaţii vindecătoare şi care să-i ţină în viaţă. Pleacă medicii talentaţi români din ţară pentru că nu vor să practice medicina în spitale cu echipamente necorespunzătoare standardelor, din cauza lipsei medicamentelor de bază şi pentru că nu au ce să le ofere pacienţilor? Dacă consideraţi că problemele din sistemul sanitar nu sînt o prioritate şi vă imaginaţi creşterea economică fără sănătate, cred că aveţi halucinaţii.

În The Coming Plague spuneţi: „Nimeni din lumea care strîngea cureaua în anii ’90 nu părea interesat să contribuie cu dolari, mărci sau yeni la dezvoltarea infrastructurilor de sănătate primare, în ţări precum Armenia, România, Albania, Burma sau Republica Dominicană. Proporţiile problemei păreau prea mari, iar răsplata pentru donatori – prea mică“. Acum sîntem în 2012, iar cureaua este chiar mai strînsă în România, unde au fost luate măsuri de austeritate drastice. Care este soluţia acum, dat fiind că România nu se mai află pe lista donatorilor, resursele sînt insuficiente, iar guvernele nu par interesate de acest lucru?

Avem o problemă dificilă – am creat un sistem financiar stratificat de sprijin pentru ţările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem, am clasificat unele ţări drept extrem de sărace, altele – pieţe emergente, cu venituri medii, şi cîteva – dezvoltate. Într-un fel, le-am înşelat pe cele din categoria de mijloc. Este mai puţin probabil ca acestea să se califice pentru anumite tipuri de produse farmaceutice cu preţuri reduse, pentru campanii de vaccinuri finanţate internaţional sau campanii HIV şi, în general, reprezintă o prioritate scăzută pe listele pentru sprijin de dezvoltare, din cauza ideii că se pot descurca singure, cu siguranţă în comparaţie cu ţări disperat de sărace, precum Malawi sau Ciad. Cred că acest lucru pune acum toate ţările din Pactul est-european sovietic de la Varşovia – indiferent cum îl numim –, cu posibila excepţie a Poloniei, într-o ipostază problematică. A căuta moduri de a recupera decalajele şi de a îmbunătăţi sănătatea oamenilor, fără sprijin extern, este foarte dificil. Cred că există căi de a negocia înţelegeri tip mozaic, care ar putea ajuta, şi există exemple de ţări care au aranjat înţelegeri cu importante companii farmaceutice, spunînd, de exemplu: „Vă permitem să construiţi o fabrică aici sau vă lăsăm să vă extindeţi accesul pe piaţa noastră, dacă ne acordaţi reduceri substanţiale la volume mari de medicamente esenţiale cumpărate“. Sînt posibile astfel de înţelegeri şi cu producătorii de echipament medical high-tech, astfel încît un pacient român să poată face un RMN sau o tomografie cu un aparat modern, asemeni unui pacient canadian, de exemplu. Ce nu am găsit încă – şi trebuie şi e nevoie să o facem – este un mod mai echitabil de a ajuta ţările cu statuturi financiare diferite, de a le aduce populaţiile la nivelul corespunzător. Nu avem încă o soluţie, în parte deoarece inegalităţile sînt atît de mari. Indiferent cît de rele arată lucrurile în România, dacă mergeţi în Swaziland, veţi avea un şoc.

Revenind la The Coming Plague, care consideraţi că este cel mai însemnat progres în tratarea bolilor apărute de cînd a fost publicată cartea şi care este cel mai mare pericol încă inadecvat abordat?

Totul se reduce la problema principală din momentul cînd am scris cartea – şi anume, cooperarea internaţională. Încă există ţări care încearcă să acopere epidemii sau să le minimalizeze, amînînd raportarea lor, dacă pot scăpa din raţiuni economice, în mare parte, şi imagine naţională. Încă avem ţări care privesc întreaga chestiune a supravegherii bolilor în contextul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, existînd dispute legate de accesul la medicamente patentate. A existat situaţia Indoneziei, care a declarat că e posibil să declari un microb drept chestiune de suveranitate naţională, astfel că specii de gripă care apar în Indonezia aparţin Indoneziei, şi nu sînt disponibile comunităţii globale spre a fi studiate. Aceasta şi alte tensiuni similare împiedică, constant, drumul spre a găsi o metodă de supraveghere eficientă şi răspunsuri bune. Apoi avem o nouă permutare – viruşii H5N1 creaţi de om şi toate problemele apărute, legate de ceea ce numim „dual-use conundrum“ (n. red. – dilema dublei utilizări), însemnînd cercetări ştiinţifice care pot fi utilizate în scopuri foarte rele – în cazul acesta, posibilitatea viruşilor gripali creaţi de om.

Aţi scris despre unele boli apărute, precum SIDA, care sînt rezultatul unei mutaţii, într-o luptă dusă între om şi microbi, de mii de ani. Altele, precum un şoc toxic, sînt rezultatul a ceva care nu merge bine la un produs făcut de om. De ce vă temeţi cel mai mult în anii următori – izbucnirea unei boli „naturale“ sau una pe care ne-o va aduce tehnologia?

Cred că ne aflăm într-un punct în care biologia trece printr-o revoluţie extraordinară, odată cu biologia sintetică. Ritmul său este uluitor. Există ceva numit Legea lui Moore. Moore a fost o persoană care s-a uitat spre industria computerelor. El a prezis care va fi rata la care vor apărea noi produse legate de computere şi cît de rapid va scădea costul lor. A prevestit, de exemplu, că primul laptop ar putea costa în jur de 5000 de dolari, dar că în doi ani preţul va scădea pînă la 1000 de dolari. Ei bine, astăzi Legea lui Moore e mult depăşită în biologie. Spre exemplu, în 2001, am încheiat proiectul genomului uman, realizînd succesiunea primului genom complet din umanitate. Acest proces a necesitat două eforturi uriaşe, aflate în competiţie – unul din sectorul privat şi unul de la Institutul Naţional al Sănătăţii –, mai mult de 160 de laboratoare, cîteva mii de oameni de ştiinţă şi aproximativ un miliard de dolari. Astăzi, îţi poţi realiza succesiunea genomului personal în aproximativ 24 de ore, pe un aparat mic, care te va costa cam 500 de dolari. Există companii care pot face acest lucru pentru tine, comparîndu-ţi apoi genomul obţinut cu cele ale restului familiei. Întreaga procedură va dura o săptămînă, poate două, iar costul ar putea fi de aproximativ 1000 de dolari. Practic, vorbim de o perioadă de 11 ani, în care costul realizării succesiunii genomului uman a ajuns de la 1 miliard la cîteva sute de dolari. Acum este posibil ca în propriul laborator mic, cu nişte costuri relativ scăzute, să izolezi viruşi, să identifici gene-cheie care crezi că au legătură cu agresivitatea virusului şi să le muţi dintr-o parte în alta, pentru a dezvolta noi organisme. Toate acestea schimbă jocul. Era o vreme cînd considerai că îţi poţi face o idee despre ce se întîmplă în lumea cercetării biologice doar prin citirea unor reviste de specialitate şi prin cîteva telefoane. Acum, dacă aş avea motivaţia unui persoane cu adevărat puse pe rău, probabil că aş putea obţine tot ce am nevoie. Astfel, cred că problemele cauzate de om reprezintă o grijă imensă şi extremă – şi nu neapărat în cazul unui act terorist, chiar mai mult din cauza unui accident.

Cea mai recentă carte, I Heard the Sirens Scream, priveşte în detaliu efectele atacurilor de la 11 septembrie, precum şi a celor cu antrax, din New York, dar şi din America în general. Ce lecţii, dacă e cazul, poate învăţa Europa din felul în care America a răspuns acestor crize? A diminuat „războiul împotriva terorii“ al SUA ameninţarea terorismului global într-atît încît Europa să nu-şi mai facă griji legate de astfel de evenimente?

În primul rînd, nu cred că putem să-ncetăm vreodată să ne îngrijorăm în privinţa terorismului. Dacă nu e vreo variantă a Al-Qaeda, ar putea fi cineva asemeni monstrului din Norvegia, care a deschis focul asupra acelor copii. Ar fi o greşeală enormă să ne închipuim că toţi teroriştii sînt arabi. Este posibil să fie un român în România. Poate cea mai importantă lecţie obţinută din combinarea experienţei din 11 septembrie şi atacurile cu antrax este îngîmfarea. Întotdeauna ajungem într-un punct aflat la distanţă, în timp, de ultima catastrofă, cînd liderii simt că au totul sub control şi că o altă catastrofă de acelaşi fel nu va mai avea loc. Iar apoi sînt şocaţi cînd li se dovedeşte că s-au înşelat. Îngîmfarea atinge, de asemenea, şi un simţ supraestimat al capacităţii de a răspunde, al înţelepciunii ştiinţei, al construirii observaţiilor. Toată lumea credea că digurile ar trebui să ţină, în New Orleans. Apoi a lovit Uraganul Katrina, iar oraşul era sub ape. Cu antraxul, am observat că toţi din lumea ştiinţifică şi a sănătăţii publice credeau că ştiu ce este, cum se răspîndeşte, cum se tratează, şi s-a dovedit că aproape fiecare presupus fapt, aflat în manuale, care fusese la baza planurilor de a răspunde atacurilor cu antrax, fusese greşit. În mod asemănător, am crezut că ştiam exact cum ar trebui să se mobilizeze un oraş ca New York-ul, în cazul unui atac. După cum s-a dovedit, am făcut nişte greşeli enorme. Probabil cea mai mare greşeală făcută în New York – din fericire, Londra nu a repetat-o la atacurile din 7 iulie 2005 – a fost că am minimalizat conceptul de tulburare psihologică publică. Nu am acordat crezare tulburării de stres post-traumatic manifestat de populaţie şi nu am acţionat în nici un fel în privinţa lui, pînă abia la luni bune după eveniment, cînd mulţi erau prea marcaţi pentru a mai putea da măcar un telefon prin care să ceară ajutorul. Cred că toată lumea ar trebui să fie mai atentă – decît, din ce ştiu eu, a făcut-o oricare guvernare – la lecţia de a fi ignorat ce se afla în norul acela de fum şi praf, produs de colapsul celor două turnuri World Trade Center, iar apoi turnurile arzînd neîntrerupt timp de patru luni. Pînă în prezent, se poate observa că s-au făcut toate eforturile pentru a minimaliza importanţa catastrofei sănătăţii publice care a urmat după căderea Turnurilor Gemene. Cu puţin timp în urmă a fost emisă o hotărîre judecătorească prin care cancerul a fost recunoscut drept un rezultat asociat cu acel fum, iar abia acum încep să acopere costurile de îngrijire pentru oamenii afectaţi de acesta, lucrînd sau locuind acolo. Principalul mesaj de luat acasă, din experienţa Americii, este că ai suferit o traumă socială profundă. Trebuie să te gîndeşti mult la mobilizarea populaţiei tale. Multe studii ale ţărilor europene se îndreaptă în această direcţie, înspre abilitatea poliţiei sau a spitalelor de a răspunde în situaţii de criză. Dar cum rămîne cu populaţia în ansamblu? Cît de multă teroare, spaimă, pierdere şi durere pot suporta oamenii, dacă nu beneficiază de programe potrivite de conducere, îndrumare şi grijă? 

Larry Kramer v-a numit „un profet al sănătăţii publice“. Care este prognoza dvs., pentru următorii zece ani, în privinţa factorilor de deces majori din SUA şi Europa?

E destul de evident că cele mai mari provocări vor fi îmbătrînirea populaţiilor şi plata pentru îngrijirile medicale – cum să se prevină cele mai rele urmări şi cum să se plătească pentru acele boli extrem de scumpe, cînd acestea, inevitabil, apar. Oamenii îmbătrînesc, iar corpul lor se deteriorează. Nu contează că eşti într-un sistem „single-payer“ (de unic plătitor) ca al Franţei sau unul haotic, „multi-payer“ (cu plătitori multipli) ca al SUA. Fiecare sistem va întîmpina greutăţi în a se ocupa de aceste populaţii care îmbătrînesc.

Pentru Europa, provocarea este mult mai rea decît pentru Statele Unite, pentru că există aşa un sentiment antiimigranţi. Multe ţări europene erau complet omogene pînă mai ieri. I-au prigonit pe ţigani şi pe evrei, pentru că nu aveau pe nimeni altcineva. Dar acum, pentru forţă de muncă, dacă eşti în Germania, probabil că există români alături de turci şi oricare alţii. Dacă te afli în România, poate că sînt muncitori din toate colţurile lumii. Acest lucru creează un tip special de tensiune, deoarece, în general, oriunde în lume, rata natalităţii, la populaţia imigrantă, este mai mare decît cea a populaţiei localnice. Pe de o parte, ai o nevoie disperată de forţă de muncă tînără, care să finanţeze pensionarea şi costurile ocrotirii sănătăţii pentru populaţia care îmbătrîneşte. Dar în Franţa, de exemplu, această populaţie este alcătuită, în mare parte, din cetăţeni francezi. Iar acel val tînăr este format mai ales din nord-africani de culoare. Se creează o tensiune reală dacă există atitudini xenofobe sau rasiste referitoare la populaţia tînără. Aceasta va fi o problemă majoră care se va manifesta în multe moduri neaşteptate în Europa, în următorii zece ani.

Pe blogul dvs. au existat cîteva postări recente referitoare la garantarea siguranţei şi integrităţii vaccinurilor, a tratamentelor şi furnizării medicamentelor globale. Aţi menţionat Europa de Est ca fiind unul dintre punctele cu probleme, unde sînt fabricate şi distribuite produse contrafăcute sau neconforme cu standardele. În martie, autorităţile spaniole i-au arestat pe liderii unei reţele care importa şi distribuia medicamente falsificate. Doi dintre cei arestaţi erau români. Ştiţi dacă există o implicare românească semnificativă în problema pe care o cercetaţi?

Interpolul desfăşoară o operaţiune foarte mică pentru a merge pe pista contrafacerilor şi a escrocheriilor cu medicamente. Mare parte din efort presupune implicarea voluntară a ţărilor. Dacă România nu şi-a stabilit înăsprirea, în această privinţă, şi implicarea alături de Interpol, atunci nu avem informaţii de încredere despre România. Per total, nu prea avem deloc informaţii sigure. Întreaga tendinţă spre medicamentele obţinute necinstit se mişcă atît de rapid, încît te lasă cu gura căscată. Guvernele din întreaga lume abia se trezesc şi realizează: „Oh, Doamne! Ce se întîmplă?“. Nigeria s-a trezit cînd a realizat că 60% din medicamentele din ţară erau venite prin mijloace frauduloase. În vîrful listei ţărilor care exportă medicamente şi vaccinuri prost făcute, ale căror formule sînt greşite, sau care sînt obiectul unor fraude se află China, urmată de India. Dacă România contribuie la asta, e o contribuţie mică, în comparaţie cu India şi China.

Aţi fost foarte critică în privinţa „deteriorării jurnalismului“ şi a impactului asupra psihicului naţional şi a viitorului democraţiei americane. Spuneţi că a renunţa nu este o opţiune? Încotro credeţi că se îndreaptă jurnalismul, în special presa tipărită? Mai există speranţă?

Din perspectivă internaţională, există speranţă în sensul că în unele ţări jurnalismul abia îşi ia avînt. Privind la o ţară precum India pare că, în fiece zi, e un alt ziar, alt post de radio care difuzeză ştiri şi o mulţime de alte chestii. Şi există o astfel de explozie şi în Africa. Sînt din ce în ce mai multe ziare libere, independente de guverne. Dar, cu siguranţă, în economiile prospere tradiţionale, activitatea ziarelor întîmpină greutăţi mari. Nu avem cu adevărat un model pentru cum pot rămîne acestea profitabile continuîndu-şi activitatea. Multe au murit deja, bineînţeles. Acum informaţia este gratuită. Nu are nici o valoare. Înainte, a cunoaşte informaţia avea un preţ. Era valoroasă pentru că era dificil de găsit. Acest lucru nu mai e valabil. Acum e gratuită, e peste tot pe Internet – ceea ce e grozav, doar că cine va genera informaţiile, pe măsură ce ziarele dispar? Cum validezi autenticitatea a ce este pe un blog sau într-un tweet sau într-o postare oarecare de pe Internet? Pe termen lung însă, va exista o cerere pentru informaţia valoroasă, pentru detalii, pentru observaţie.

interviu realizat de Emilia CHISCOP 

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL

Foto: V. Florescu