Scurtă istorie afgană

Anca ŞERBĂNUŢĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 657 din 22-28 septembrie 2016
Scurtă istorie afgană jpeg

Cum se trăieşte istoria? În Belgia, dacă e relativ recentă, istoria se trăieşte ritualic şi solemn, de exemplu, prin veterani în uniformă depunînd coroane la monumentele războaielor mondiale, în sunete de fanfară. Istoria mai îndepărtată e prilej de divertisment didactic, ca înscenările anuale ale bătăliei de la Waterloo, sau campanii pentru vizitele de familie la muzeele de istorie, pe afişele cărora apare o armură medievală cu un cap de ursuleţ de pluş în loc de coif. Pe scurt, în general, în Occident, istoria a fost atent neutralizată, prin muzeificare şi ironie, şi acum e inofensivă.

Dar nu e peste tot aşa. Exact în zilele în care afirmaţiile ambasadorului american la Chişinău iscau dezbateri pătimaşe în România, la Kabul avea loc un incident interesant. Un grup de susţinători au dezgropat dintr-o fosă comună cadavrul unui foarte controversat şah al Afganistanului, executat cu 87 de ani în urmă, şi l-au purtat într-o procesiune de cîteva mii de persoane şi un buldozer pînă la un cimitir de pe dealul Shahr Ara, dintr-o zonă centrală a oraşului, cu intenţia să îi ofere îngropăciunea demnă de care fusese privat pe nedrept, după cum le părea lor.

La cimitir însă, cortegiul funerar a fost întîmpinat cu ostilitate de miliţia şefului uzbek Abdul Rashid Dostum, pe poziţii de tragere într-un fort de pe deal. S-a început cu insulte şi trimiteri la „fiul cărăuşului de apă“ şi „regele bandit“. Spiritele s-au încins. S-au tras focuri, un om a fost ucis şi patru – răniţi. Poliţia a apărut la locul incidentului, s-au purtat negocieri şi, pînă la urmă, membrii miliţiei s-au retras, iar jeluitorii au putut continua pregătirile de înmormîntare.

Acestea sînt faptele brute. Povestea devine interesantă şi reprezentativă pentru Afganistan, unde istoria are încă un potenţial exploziv, cînd aflăm cine sînt personajele. Răposatul Habibullah Kalakani (1891-1929) a fost un aventurier originar de la nord de Kabul, zonă tradiţional locuită de tadjici, una din minorităţile importante ale Afganistanului. Plecat de tînăr din satul natal, Habibullah se înrolează în armata statului afgan, condus în anii aceia de Amanullah Khan, şah reformist şi pro-occidental, şi se întoarce în sat cu avere şi reputaţie. Musulman integrist, cum s-ar zice azi, şi setos de putere, Habibullah profită de o campanie militară care concentrase armata şahului în sudul ţării, adună o miliţie de tadjici din zona lui şi atacă Kabulul şi palatul regal pe două fronturi, militar şi ideologic, prefigurînd insurgenţa talibanilor de acum.

Amanullah Khan era educat în Europa, introdusese politici ambiţioase de modernizare a ţării şi, strigător la cer, soţia lui nu purta văl, ba chiar apăruseră fotografii cu ea într-o rochie fără mîneci. Revolta, alimentată de repulsia faţă de „căile străinilor“, se extinde dincolo de împrejurimile Kabulului, se creează haos, Amanullah abdică şi îşi lasă fratele pe tron. Habibullah profită de proximitatea de capitală şi obţine rapid capitularea noului şah. Pentru nouă luni, fiul cărăuşului de apă, cum e în continuare numit de afgani, şi singurul şah de origine nepaştună din istoria ţării, a domnit în palatul regal, timp în care a furat copios din visterie ca să îşi construiască un conac frumos la el în sat. A fost ucis de trupele lui Mohammad Nader Shah, prinţ din vechea dinastie, şi regatul a revenit sub stăpînire paştună. Şi ca umilinţa de a fi omorît ca uzurpator să nu treacă nebăgată în seamă, cadavrul lui înjunghiat a fost spînzurat lîngă alţi 13 răufăcători. Momentul e imortalizat într-un clişeu pitoresc care se află astăzi la British Museum.

Habibullah reprezintă clivajele ţării pe două axe. Prima, tensiunea între arhaic şi modern, care oboseşte afganii de mai mult de o sută de ani. Aventura regelui bandit se înscrie în istoria foarte veche a bătăuşilor veniţi din munţi peste civilizaţiile mai aşezate ale oraşelor orientale (dinamică cu o primă atestare în vechile „popoare de la munte“ care au dezechlibrat Mesopotamia în mileniul II î.Hr.) şi, ca atare, amintirea lui e nesuferită elitelor urbane. Pe de altă parte, Habibullah s-a opus cu îndîrjire occidentalizării lui Amanullah Khan, şi prin asta a cîştigat simpatia unor segmente conservatoare care au văzut în el un eliberator de sub tirania hegemonică a străinilor, reprezentaţi atunci de englezi, acum în principal de americani.

A doua axă e divizarea etnică a ţării, conglomerat de seminţii variate şi nu neapărat prietene, şi a căror ceartă încă înveninează societatea afgană, făcînd parte din modul ei specific de a „trăi“ istoria. Habibullah era tadjic, care e un etnonim negativ. În turcă, tadjik înseamnă „neturc“, şi asta poate să însemne orice, dar în contextul central-asiatic a însemnat cam întotdeauna vorbitor de persană. Tadjic desemnează, deci, o identitate lingvistică negativă, destul de slabă faţă de identitatea zdravănă a paştunilor, care e legată nu doar de limbă, ci şi de structura tribală, de un cod cutumiar neînduplecat şi de convingerea puternică a descendenţei „de sînge“. Paştunii se consideră majoritari în Afganistan (cifrele cele mai recente nu sînt fiabile, iar un recensămînt serios s-ar împotmoli tocmai în sensibilităţi etnice, acum şi în situaţia dezastruoasă a securităţii în unele provincii), şi tot paştunii au dat cele două dinastii regale, o ramură puternică a partidului comunist afgan, majoritatea talibanilor şi singurii doi preşedinţi ai ţării de după 2001.

Cei care l-au dezgropat pe bietul Habibullah şi membrii cortegiului funerar erau tadjici, şi voiau să aducă un omagiu unuia de-ai lor, care, cum-necum, ajunsese pînă la vîrful puterii. Se pare că trupul lui Habibullah fusese identificat în groapa comună deja acum cîţiva ani, nu e foarte clar în baza căror metode, şi că susţinătorii lui au cerut oficial permisiunea de a-l îngropa cu onoruri încă de pe atunci, dar actualul preşedinte al Afganistanului, neobositul Ashraf Ghani, care se ocupă şi cu aşa ceva, nu a spus nici da, nici nu, aşa că tadjicii au hotărît să acţioneze fără permisiune.

Probabil că se aşteptau la o opoziţie agresivă, poate de la poliţie, poate de la paştuni. Opoziţia a venit însă în mod neaşteptat de la deja numitul Abdul Rashid Dostum, actual vicepreşedinte al ţării şi şef al minorităţii uzbece, prin miliţia lui, se poate spune, chiar personală.

Dostum e un personaj istoric la rîndul lui, dar în sensul mai degrabă de anacronic. Foarte activ în timpul rezistenţei împotriva invaziei sovietice, oferind serviciile miliţiei uzbece cînd mujahedinilor, cînd trupelor comuniste, după cum cerea interesul imediat, a reuşit să se menţină în sferele înalte ale complicatei lumi politice afgane, în primul rînd datorită bogatei lui experienţe de luptă şi loialităţii multor uzbeci.

Ştiind că trebuie să facă compromisuri pe frontul etnic, în 2014, preşedintele Ghani l-a numit vicepreşedinte pe Dostum, într-o mişcare menită să mulţumească minoritatea turcofonă a Afganistanului (formată în mare parte din uzbeci), dar şi să echilibreze balanţa cu alte etnii, în special cu paştunii. Numai că vremurile se precipită peste Dostum şi peste Afganistanul violent pe care îl creaseră cei ca el: nu cu mult timp în urmă, a recunoscut candid că el nu ştie să facă politică şi economie, că el război ştie şi asta are să facă.

Şi iată că apare cortegiul funerar al lui Habibullah şi Dostum simte că trebuie să acţioneze. Istoria o cere – colina Shahr Ara aparţine de secole uzbecilor. Justificarea: la începutul secolului al XVI-lea, după ce împăratul mogul Babur a cucerit Kabulul, a dăruit colina fiicei lui, Gulshehra (de unde numele Shahr Ara). Babur era mogul, deci mongol, deci aproape uzbec. Dostum nu se sfieşte să uzeze de licenţele limbajului iubirii de neam. Spunînd „colina aparţine strămoşilor mei“, introduce confuzia între persoana lui şi seminţia uzbecilor din Afganistan, şi reiese că Dostum însuşi s-ar trage din marele Babur, ceea ce, avînd în vedere situaţia cercetării ştiinţifice în ţară, e dificil de contestat.

Aşadar, istoria în Afganistan e nestăvilită, dar cam imprecisă. „Istoria noastră de cinci mii de ani“ – poate fi auzit declamînd chiar şi preşedintele tehnocrat Ashraf Ghani. Oricine are ochii înguşti e considerat descendent al lui Ginghis Han. Acum mulţi ani, un paştun îmi povestea despre originile mongole ale populaţiei hazara, alt grup etnic afgan, şi pomenindu-l pe Ginghis Han, a părut că-l străbate un tremur de groază. Pentru afgani, şapte sute de ani nu sînt destul ca să dezamorseze teribila reputaţie a năvălitorului. Mi s-a părut uimitoare atitudinea lui, aproape romantică, m-am gîndit la umbra lui Mircea la Cozia şi la cum rîd adolescenţii noştri prin colţurile claselor de astfel de emoţii învechite.

Dar afganii, cu excepţia celor şcoliţi în Uniunea Sovietică şi mai nou în Occident, nu rîd (cum nu rîd probabil nici unii români la isprăvile lui Ştefan cel Mare, serioase sau neserioase). Istoria lor nu a cunoscut discontinuitatea radicală produsă în Occident de modernitatea politică și socială. Într-o ţară cu precădere rurală, modernitatea a însemnat, în secolul al XIX-lea, nişte mofturi de palat ca preluarea uniformelor militare europene sau importul unor instrumente muzicale. Reformele lui Amanullah Khan nu au avut răgazul să prindă rădăcini. Acum, modernitatea se arată sub forma unor tinere cîntăreţe de televizor, cu haine foarte strîmte, imitînd vedetele Bollywood care le imită pe cele Hollywood. Din motive care ar umple multe pagini, educaţia primară în spirit modern în­tîmpină în continuare dificultăţi enorme în Afganistan. Şi cînd copiii cresc cu poveşti despre timpurile fabuloase ale lui Alexandru cel Mare – celălalt strămoş al afganilor – şi ale lui Ginghis Han, şi cu puţin altceva, nu e de mirare că trăiesc într-o istorie aproximativă şi că asta le ocupă tot timpul.

Iar ca să revenim la zilele de azi, Ginghis Han era mongol, deci mogul, deci aproape uzbec, ce rost are să ne împiedicăm în detalii? Tadjicii „neturci“ nu au ce căuta în pămînt uzbec. Bineînţeles că adevăratele motive ale încăierării de la Shahr Ara sînt manipulările identitare/etnice şi pofta de harţă a unui şef depăşit de timpuri. Totuşi, dacă istoria e un pretext, e unul suficient de serios pentru violenţă mortală. Dar să nu ne facem griji, aşa ceva nu se poate întîmpla decît în Afganistan. Doar noi nu sîntem stăpîni pe pămînturile noastre de cinci mii de ani, ci doar de două mii. 

Anca Șerbănuță este antropolog.

Foto: regele Amanullah Khan, wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.
E cool să postești jpeg
Discursul populist (sau cine mănîncă poporul?)
Prin compătimire, le este indus oamenilor un sentiment de victimizare care, mai apoi, este zgîndărit, pînă la transmutarea acestuia în furie.
Despre viața filosofului  Un scenariu inactual jpeg
Despre viața filosofului. Un scenariu inactual
În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Roua învierii
Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii.
Zizi și neantul jpeg
Educație religioasă
În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Au apărut: artist multimedia, barista și expert în prăjirea cafelei.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.