Scrisul ca „«terapie» penitenciară“

Decizia Guvernului României de a purcede la suspendarea (pînă la 1 septembrie a.c.) aplicării art. 95 (1) lit. f) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, pe baza căruia un condamnat-deținut ar putea beneficia de o reducere a pedepsei cu 30 de zile „pentru fiecare lucrare științifică publicată sau invenție și inovație brevetate“, reprezintă o soluție permisă din punct de vedere al tehnicii legislative (care mai prevede abrogarea sau modificarea). Oficial, măsura suspendării a venit ca o soluție de compromis între voința ministrului Justiției de a abroga norma în cauză (ca efect al presiunii sociale, concretizată cel mai mult în mass-media, dar și în poziția oficială a unor instituții superioare de învățămînt, așa cum este Universitatea București) și avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii (dat în condiții strînse, diferența fiind de doar un singur vot). Neoficial, este posibil ca preferința pentru o cale de mijloc să fie ceva care ține de natura oricărui guvern tehnocrat, în condițiile în care numai un guvern politic are capacitatea de a merge pînă la capăt cu o măsură. Mai important decît motivația acestei măsuri este efectul sau, mai bine spus, efectele. Acestea sînt două: instalarea incertitudinii (foarte rău din punct de vedere juridic, căci sensul legii este acela de a crea siguranță în circuitul privilegiilor și al pedepselor) și oferirea unui răgaz pentru a armoniza soluțiile divergente (ceea ce se poate dovedi pozitiv din punct de vedere moral-metafizic, măcar pentru faptul creditat istoric că soluțiile cele mai bune se nasc din dezbaterea care însoțește ciocnirea de opinii contrare).

În afară de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), care a avizat negativ soluția abrogării, propusă de ministrul Justiției, nu este foarte clar care sînt reprezentanții menținerii articolului în forma actuală. De asemenea, este foarte discutabilă opțiunea Guvernului de a ține cont de avizul consultativ al CSM, plecînd de la o judecată strict numerică, în valori binare, desconsiderînd orice calificare a majorității (semnificația unui vot de 9 din 17 membri împotriva abrogării, cum s-a întîmplat, este total diferită de semnificația unui vot de 17 din 17 membri împotriva abrogării). Pe cît de incertă sub aspectul identității este tabăra susținătorilor articolului de lege, pe atît de clar conturată este tabăra susținătorilor abrogării. Cu toate acestea, în dezbaterea publică creată în jurul soluției abrogării există două voci care merită evocate nu doar sub aspectul actualității acestei probleme, ci mai ales pentru argumentația propusă.

Prima voce este intervenția avocatului Sever Voinescu, într-un articol de opinie publicat de Evenimentul zilei, în ediția din 3 februarie (adică în ajunul adoptării măsurii de a suspenda norma). Autorul înclină pentru păstrarea normei, cu modificări în ceea ce privește aplicarea acesteia. Argumentele care motivează această opțiune sînt, în esență, următoarele: nu întotdeauna exercitarea abuzivă a unui drept justifică abrogarea normei juridice care îl conferă; non-discriminarea între munca fizică și munca intelectuală; munca intelectuală trebuie păstrată în „«terapia» penitenciară“. Principial, împărtășesc aceste argumente. Aș face-o și în concret dacă s‑ar admite faptul că scrisul (pe care dl Sever Voinescu îl susține ca „parte obligatorie a «terapiei» penitenciare“) reprezintă o activitate (intelectuală) susceptibilă de mai multe modalități: scrisul pentru sine (sub forma unui jurnal intim, nedestinat publicării), scrisul pentru pregătire intelectuală/formare personală (sub forma însemnărilor de lectură), scrisul pentru alții (sub forma unor tipărituri pentru curs, seminar, prelegeri etc.) și scrisul pentru toți (sub forma unor cărți, științifice sau nu). Dacă admitem pluralitatea de modalități ale scrisului, atunci trebuie să ne întrebăm: care dintre acestea este relevantă pentru îndreptarea condamnatului-deținut? Care este utilă pentru garantarea că această îndreptare este reală? Care este cel mai puțin vulnerabilă la abuzare? Este adevărat că nu legea în sine este o problemă, ci aplicarea ei. În același timp însă, nu trebuie să uităm că aplicarea se află în strînsă legătură cu textul în sine; dacă există o exercitare abuzivă (dacă în 2013 s-au scris și am publicat 14 lucrări în condiții de penitenciar, doi ani mai tîrziu numărul acestora a crescut exponențial de 24 de ori), aceasta înseamnă că sistemul care aplică este vulnerabil (după cum susține dl Voinescu), dar și faptul că textul nu este chiar atît de inocent. În  definitiv, așa cum predicatul nu poate fi despărțit de subiect, nici aplicarea (procesul) nu poate fi separată de text (substanță). Ca să fie și mai clar, norma juridică (actualmente suspendată) prevede scurtarea pedepsei cu 30 de zile pentru „fiecare lucrare științifică publicată“. Cu alte cuvinte, legea conferă expresis verbis acest privilegiu doar pentru cea mai înaltă formă de scris, încununarea muncii intelectuale: carte cu valoare științifică. În aceste condiții, întrebarea care se pune în mod firesc este următoarea: se poate scrie un text științific în vederea publicării în condiții de penitenciar (nu doar în România) altfel decît prin abuzul de drept? Abuzul de drept este posibil altfel decît prin frauda la lege, adică prin încălcarea legii drepturilor de autor, fie că vorbim de plagiat (cartea copiată de un autor de la alt autor), fie de contrafacere (cartea scrisă de altul)? Prin urmare, problema acestei norme juridice nu stă atît în aplicarea ei, cît mai ales în formulare. Pe baza răspunsului la aceste două întrebări prefer să-mi explic (dacă nu chiar să justific) interesul covîrșitor pentru abrogarea normei, în detrimentul păstrării, cu sau fără modificări.

Întrucît susțin scrisul ca „parte obligatorie a «terapiei» de penitenciar“, dar sub dubla rezervă a existenței mai multor modalități și a excluderii scrisului științific, n-ar fi rău ca legiuitorul să țină seama, cu titlul de lege ferenda, de anumite soluții concrete, bunăoară acordarea de recompense pentru conspecte extinse de carte (prezentări sau, mai pretențios, recenzii). Această măsură ar avea multiple avantaje: corelarea activității de a scrie cu cea de a citi (în condițiile în care libertatea nu-i împiedică pe mulți să scrie mai mult decît citesc, de ce nu ar proceda la fel și deținuții din închisoare?); posibilitatea de a verifica rapid că scrisul reprezintă o activitate autentică, personală, și nu una făcută prin fraudarea legii (este justă susținerea abrogării pe baza faptului că, în forma actuală, se reduce pedeapsa dată pentru încălcarea legii penale prin încălcarea altor legi speciale, cum este cea a drepturilor de autor); o nouă piață de desfacere a cărții. Oricît ar părea de extravagant, scrisul s‑ar putea referi și la genul confesiv pentru că acesta ar putea oglindi cel mai bine conștientizarea greșelilor care au dus la pedeapsa privativă de libertate.

A doua voce aparține criticului literar Nicolae Manolescu, consemnată într-un articol publicat în Adevărul (ediția din 12-14 februarie a.c.). În esență, dl Manolescu propune aceeași motivație: a) „Nu arunci copilul din albie odată cu apa murdară. Nu renunți la o lege numai pentru că s-au comis abuzuri în aplicarea ei“ și b) „Nu s-au gîndit că se produce o discriminare între munca fizică și munca intelectuală, în favoarea celei dintîi, care rămîne singura purtătoare de reducere a pedepsei“. Spre deosebire de argumentul dlui Voinescu, dl Manolescu nu reține activitatea intelectuală ca „«terapie» de penitenciar“ (știut fiind că îndreptarea morală a condamnatului este o finalitate calitativ mai importantă decît executarea pedepsei privative de libertate) și, mai important, pare să susțină reducerea pedepsei pe baza „lucrărilor științifice publicate“. Astfel că, în cauză, problematică nu este formularea, ci doar interpretarea ei. Lăsînd la o parte faptul că dl Manolescu nu pare să facă distincția între aplicarea unei legi și interpretarea ei, argumentul non-discriminării muncii intelectuale și muncii fizice nu este îndeajuns de puternic pentru a justifica menținerea actualei formulări. De fapt, nu există nici un argument posibil pentru a justifica eliberarea condiționată pe baza „lucrărilor științifice publicate“. Din motivele expuse mai înainte, opinez că reducerea pedepsei poate fi avută în vedere pentru toate formele de scris, cu excepția textelor științifice destinate publicării. Binevenită este întrebarea pe care dl Manolescu o pune, în condițiile punctului său de vedere: „Cum se stabilește caracterul științific al unei cărți?“ Nici măcar dacă se stabilesc criteriile naturii științifice a unui text destinat publicării (care sînt cele specifice fiecărui domeniu universitar), aceasta nu reprezintă un temei serios pentru a păstra norma în formularea sa actuală. Un motiv fundamental este acela că știința are propriile exigențe, cea mai importantă fiind libertatea, în toate modalitățile sale: facultatea de a investiga sursele de care ai nevoie (biblioteci, arhive, teren), posibilitatea de a te întîlni periodic cu comunitatea la care ești afiliat, aptitudinea de a te deplasa pentru a comunica și pentru a supune dezbaterii rezultatele la care ai ajuns (sub forma participării la conferințe). Astfel, libertatea, în modalitățile specifice, reprezintă condiția esențială pentru a face știință. Al doilea motiv este că știința, prin chiar natura sa, privește binele comun (sporirea cunoașterii, înlesnirea vieții cotidiene). Nu se poate vorbi de știință atunci cînd produci un text pentru binele personal (în cazul de față, reducerea pedepsei privative de libertate). Ceea ce este mai grav este că păstrarea formulării actuale, ce are în vedere „lucrarea științifică“, indiferent de cît de multe rafinări s-ar aduce pe planul normelor metodologice de aplicare (s-a vorbit, bunăoară, de soluția blind peer-review), reprezintă nu doar un abuz de drept, ci produce descalificarea însăși ideii de știință.

Cum poate suporta un cercetător autentic (de vocație, iar nu de circumstanță), care și-a sacrificat pînă și viața personală pentru a scrie „doar“ trei-patru cărți, faptul că un deținut scrie o carte „științifică“ în 24 de ore? Cum se răsfrînge acest amalgam produs de caracterul nerealist al unei norme juridice în ochii cetățenilor care nu vor mai fi capabili să înțeleagă că toate privilegiile timpului pe care îl trăim se datorează unei acumulări de cunoaștere la care s-a trudit cu sudoare și cu renunțări uriașe? Așa cum corupția în sensul legii penale se referă, în esență, la încălcarea regulilor egalității de șanse (obținerea de funcții și de avantaje patrimoniale, în mod facil și rapid, prin eludarea regulilor comune), este firesc ca pedeapsa să fie redusă printr-o formă de corupție morală (publicarea unei cărți în 24 de ore, la care altcineva de bună-credință ar munci chiar și zece ani)?

Nicolae Drăguşin este doctor în filozofie şi preparator la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti. 

Foto: wikimedia commons