Scene din lagărul de ţigani (I)

Lidia OSTALOWSKA
Publicat în Dilema Veche nr. 506 din 24-30 octombrie 2013
Scene din lagărul de ţigani (I) png

Genealogii

Joachimowski a fost secretar la Auschwitz I. În primăvara lui 1943, cînd a fost înfiinţat sectorul ţiganilor, a fost chemat la ordin. Împreună cu alţi scriitori, avea să ţină evidenţa nou-veniţilor. Au intrat în prima baracă de la margine. Aproape toţi erau desculţi, călcînd cu tălpile goale pămîntul rece şi cleios. Deţinuţii cu funcţii au fost loviţi de o duhoare înăbuşitoare. Nu au rezistat. Paznicul SS i-a înşirat pe ţigani în patruzeci şi cinci de rînduri a cîte zece. Atunci, secretarul i-a privit mai de aproape. Erau de vîrste diferite. În lumina orbitoare a soarelui, toţi, fără excepţie, arătau jalnic. Asta şi din cauza faptului că, de cînd au fost aduşi din inima Reich-ului, cînd s-au scăldat în tabăra bărbaţilor din sectorul BIb, nu mai avuseseră ocazia să se spele şi de atunci trecuse cel puţin o săptămînă. În plus, erau nedormiţi şi subnutriţi.

Secretarii nu aveau o sarcină uşoară: lipseau date despre mai mult de jumătate din copii, iar părinţii făceau pe proştii. Însă rubricile trebuiau completate. În fişele personale s-au găsit rubrici cu menţiuni speciale privind stagiile militare şi medaliile obţinute. Secretarii au descoperit printre ţigani veterani din Primul Război Mondial şi soldaţi din Wehrmacht, proaspăt distinşi pentru vitejia de care au dat dovadă în luptele din Creta, Crimeea, Sevastopol. Mişcarea de rezistenţă din lagăr trimitea prin telegraf veşti despre nou-veniţi. „Ultima dată, după ce a ajuns un transport din Germania, cînd unul dintre soldaţii SS l-a înjurat grosolan pe un ţigan, acesta a sărit la el şi i-a strigat în faţă: «Tu, laşule, tu te lupţi aici cu femei şi copii, în loc să fii pe front… Eu am fost rănit la Stalingrad, am fost distins, îţi sînt superior în grad, iar tu îndrăzneşti să mă înjoseşti pe mine!» Soldatul a plecat de acolo cu coada între picioare.“

Sergenţii asimilaţi se făleau cu Crucea de fier şi îi dispreţuiau pe ţiganii obişnuiţi, dar şi mai mult pe deţinuţii de alte naţionalităţi, care ocupau posturi în cadrul lagărului. Cu timpul, le-au preluat funcţiile: cunoşteau limba, înţelegeau ce înseamnă disciplina, ajungeau să se dezbrace de caracter. Mai întîi, credeau că arestarea lor era o greşeală şi că aveau să iasă în cîteva zile. Cîţiva chiar au ieşit. La început, nici măcar Gestapoul lagărului nu ştia ce să facă cu turma aia de îndobitociţi. Ţiganii erau consideraţi arieni, de unde şi confuzia.

În anul 1936, lui Himmler i-a venit o idee: să-i segregăm pe ţigani. Să alegem grîul de neghină, iar pe cei de rasă curată să-i închidem în rezervaţii! Să trăiască cum vor, urme ale trecutului, obiect de cercetare. Cei nefolositori să fie exterminaţi. Rămînea de stabilit criteriile de selecţie. Reichsführer-ul SS i-a cerut ajutorul lui Robert von Ritter. Despre evrei, scrisese întreaga armată a oamenilor de ştiinţă nemţi; despre ţigani – doar el. Neurolog, psihiatru şi antropolog la Clinica universitară din Tübingen, a cercetat genealogia ţiganilor pînă la a zecea generaţie. Ritter a creat două institute: Laboratorul de Cercetare pentru Igienă Rasială şi Biologia Societăţii şi Institutul de Biologie Criminală. La început, de la Poliţia din München s-au primit 19.000 de dosare – recolta aplicării legii bavareze din 1926 privind eradicarea ţiganilor (cei străini să fie expatriaţi, cei din ţară să fie închişi în case de muncă forţată, iar copiii – în laboratoare). Pentru această acţiune era nevoie să se cunoască date personale, acte de identitate, locul în care trăiau, traseele peregrinărilor, averea, relaţiile de familie şi cele genealogice. În anul 1942, Ritter cunoştea deja genealogiile a 30.000 de ţigani din aşa-numita Germanie Mare. Adică aproape toţi. O muncă titanică. Însă, în sfîrşit, fiecare îşi găsea locul în cîte o categorie: Z – ţigan, sînge pur; ZM+ – mai mult de jumătate ţigan; ZM1 – jumătate ţigan, jumătate neamţ; ZM2 – jumătate ZM1, jumătate neamţ; MZ – mai mult decît jumătate neamţ, şi NZ – neţigan.

Ritter era ajutat de o fată zveltă şi modestă, fiica unui funcţionar din Drezno. Pînă nu demult, Eva Justin era o asistentă obişnuită, care terminase gimnaziul şi se înrolase, ca multe alte fete, în Ordinul Tinerilor Germani. Lucrase într-un orfelinat din St. Josefspflege, în Mulfingen, unde îi încredinţau copii de ţigani. A început să lucreze pe lîngă Ritter mai întîi ca stagiar în cadrul experienţelor rasiale. Se pare că vorbea puţin romani. Măsura capetele ţiganilor pe pajişti şi luminişuri şi era zîmbitoare cu copiii. Pînă ajungeau la ea să-i cerceteze, erau încă în afara pericolului de deportare.

Mediocră, a avansat repede ca asistentă a şefului. S-a apucat de doctorat. „Ţiganii nu se pot integra în societatea germană, din cauza modului primitiv de a gîndi“, scria ea. „Chiar dacă se încearcă includerea lor în societate prin educaţie, vor rămîne tot fiinţe asociale!“ Concluzia: „Pentru a păstra rasa curată, bărbaţii vor fi complet privaţi de capacitatea de reproducere.“ Se fixase pe sterilizare. Şeful avea şi el o manie. Pericolul cel mai mare îl reprezentau căsătoriile dintre nemţi şi ţigani, copiii din aceste căsătorii devenind analfabeţi, criminali şi prostituate. În plus, celor buni le luau locul cei răi. În localitatea austriacă Oberwart, între anii 1890-1933, populaţia de ţigani crescuse cu 400%, iar cea băştinaşă – cu doar 20%.

Iubirea şi căutările lui Werner

Deja bărbaţii ţigani nu se mai puteau căsători cu nemţoaicele. Elevii au fost daţi afară din şcoli, ucenicii – din ateliere, funcţionarii – de la poştă şi din transporturile feroviare, soldaţii – din armată. Acrobaţilor, muzicanţilor, dansatorilor, circarilor şi patronilor ringurilor de dans li s-au confiscat caii. Li s-au indicat magazine şi ore de cumpărături, special pentru ei. Mulţi au fost castraţi, iar dacă se revoltau, erau duşi la lagărele de la Ravensbrück şi Dachau.

La începutul războiului, ţiganii erau vînaţi. Fără adăpost, rătăceau de unii singuri prin Polonia, care era îngrozită la auzul limbii germane. În cele din urmă, erau prinşi şi închişi în ghetourile evreieşti şi, în foarte scurt timp, în lagăre. Cînd Werner Soetebier s-a întors de pe frontul din Franţa, la Hamburg, pentru o vacanţă binemeritată, nu şi-a regăsit iubita, frumoasa ţigancă Berta Bamberger. Fusese deportată. Aşa că i-a scris guvernatorului, Hans Frank: „O cunosc foarte bine pe logodnica mea, în esenţa ei este egală cu femeia germană. Eu însumi dispreţuiesc majoritatea ţiganilor, care sînt nişte paraziţi pe trupul poporului. Printr-un concurs de împrejurări, această femeie a fost făcută soţia unui ţigan pe care ea nu l-a iubit niciodată. Bărbatul acesta şi-a primit pedeapsa cuvenită. După doi ani de pedeapsă, a murit în lagărul de concentrare. La vîrsta ei, de 31 de ani, logodnica mea nu s-a urîţit deloc, ceea ce este o raritate printre ţigani.“

I-a cerut ajutorul guvernatorului, căruia i-a dat toate informaţiile despre Berta, inclusiv adresa. Răspunsul a fost: „Ca german, este impardonabil din punct de vedere social ca dumneavoastră să vă legaţi numele de cel al unei femei de rasă inferioară şi sînge străin.“ Formulă standard – autorităţile administrative locale trimiteau deja de mult scrisori nemţilor din căsătorii mixte: „Cum vă imaginaţi poziţia dumneavoastră pe mai departe, alături de actuala soţie?“

Povestea de iubire dintre Werner şi Berta a fost descrisă de poetul şi ţiganologul Jerzy Ficowski. După ce Soetebier a înţeles că scrisoarea către Hans Frank a fost o fatală denunţare, a pornit singur pe urmele Bertei. A căutat-o în cîteva lagăre de tranzit, iar în 1942, pe timp de iarnă, a dat de urma ei în Koze Górskie, lîngă Siedlce. Un lagăr mai mic, o curte cu o pompă în jurul căreia erau îngrămădite cadavre acoperite de gheaţă. Berta murise de tifos. Probabil crezuse pînă în ultimul moment că iubitul o va salva. Werner a văzut cu ochii lui lagărul de exterminare, după care s-a împuşcat lîngă un drum din pădure. Lucru neobişnuit, întrucît opinia publică germană fusese pregătită pentru soluţia definitivă.

În „chestiunea ţiganilor“, Himmler juca rolul lui Eichmann. Cu timpul, a renunţat la viziunea rezervaţiilor, în care ţiganii ar trăi ca bizonii. A preluat punctul de vedere al lui Ritter: oricine are o rudă ţigan sau de rasă amestecată cu ţigan, în generaţia bunicilor, este considerat contaminat genetic. În februarie 1943, la comandamentul din Auschwitz a ajuns o telegramă de la al V-lea departament al Biroului de Securitate al Reich-ului. Anunţa sosirea cîtorva mii de ţigani. Doar ţigani vagabonzi, fără domiciliu şi fără loc de muncă.

Pery Broad, funcţionar în cadrul Gestapoului din lagăr: „Clauza era doar pe hîrtie şi nu era nicăieri respectată. Cel mai mare procent al ţiganilor din lagăr îl constituiau tocmai aceşti ţigani, pentru că ei erau cel mai uşor de prins. Fetele erau angajate în unităţile Wehrmacht-ului ca stenografe, cei care au lucrat pentru Organisation Todt [creată în 1938 de nazişti, avea ca scop construcţia obiectivelor militare – n.t.], elevii de la conservatoare şi alţii, care, cu ani în urmă, duceau o viaţă bine întemeiată şi cinstită, s-au găsit dintr-odată în lagărul de concentrare, cu un număr de detenţie tatuat. Dar, asta nu era tot. S-au luat la verificat, direct de pe front, sute de soldaţi, cărora nici nu le trecea prin cap că ar avea sînge de ţigan. Li s-a spus la toţi că vor merge în satul ţiganilor.“

Ajunşi la Auschwitz, au fost însemnaţi cu un triunghi negru: fiinţă asocială. Numărul tatuat începea cu majuscula Z: ţigan. Sugarilor li se tatua numărul pe picioare, acesta întinzîndu-se de la vintre pînă la genunchi. (…)

Führer-ul desenează pitici

Seara, pe Wilhelmstrasse, iar mai tîrziu, pe Vossstrasse din Berlin, în noul şi monumentalul sediu al Cancelariei Reich-ului se strîngea cercul celor apropiaţi. După cină, se aşezau în fotoliile confortabile din salon, Hitler se deschidea la haină, îşi întindea picioarele în faţă. Lumina se stingea încetişor, începea filmul artistic. După acesta – următorul; cîteodată – încă unul. Arhitectul Albert Speer, în memoriile sale, ne împărtăşeşte impresiile de la aceste şedinţe: „Pe la ora 1 noaptea ne-am ridicat amorţiţi şi plictisiţi. Doar Hitler părea încă neobosit, lungindu-se la vorbă cu plăcere.“

Oficial, Walt Disney era dezgustător. A făcut o serie de filme propagandiste antifasciste: Führer-ul apărea pe ecran în rolul unei Walkirii, iar băieţii din Hitlerjugend au murit pe ecran într-un număr atît de mare, că s-au transformat într-o pădure de cruci de mormînt. În aceeaşi măsură, Disney i-a angajat în războiul său contra nemţilor şi pe răţoiul Donald, pe şoricelul Mickey, căţelul Pluto şi elefănţelul Dumbo. Planul Cancelariei Reich-ului de a sublinia rădăcinile sale germanice (bunica din partea mamei) a căzut brusc. Criticii au primit instrucţiuni corespunzătoare. Au scris, de exemplu, că Fantezia profanează tezaurul culturii germane, muzica lui Bach, şi că producătorul a devenit celebru prin filme despre şoareci, iar şoarecele este evreul, mizeria, ciuma. Însă Goebbels i-a adus o copie, iar Hitler a văzut, pe o bandă de 35 mm, ceea ce le interzicea celorlalţi să vadă. Filmele cu Marlene Dietrich, care renunţase la cetăţenia germană. De multe ori, Crăiasa zăpezilor.

În anul 2008, directorul unui mic muzeu dedicat celui de-al Doilea Război Mondial din nordul Norvegiei, William Hakvaag, a scos la iveală patru desene de-ale lui Hitler. Este vorba de personaje din Crăiasa zăpezilor şi Pinocchio. Se pare că lucrările ascunse au fost semnate de mînă „A. Hitler“, Hakvaag cumpărîndu-le la o licitaţie din Germania.

Printre comentariile de pe forumuri era şi acesta: „Mă ocup de istoria medievală, dar nu de istoria secolului al XX-lea, însă flerul meu de istoric nu mă lasă să cred că în anul 1940, în plin război de cucerire a Europei, Hitler desena pitici.“ (…)

Dulgherul nu şi-a scos chiloţii

Antonin Absolon, ţigan deţinut în lagărul de la Ruzicka: „În această clădire era o încăpere mare în care toţi trebuiau să se dezbrace complet. Era înfiorător. Oamenii refuzau, pentru că erau toţi, bărbaţi, femei şi copii, la un loc. Începeau ţipete, bătăi şi plînsete. Îmi amintesc foarte bine cum sora noastră cea mai mare, Bozena, avea şaisprezece ani, nu a vrut să se dezbrace, deşi mulţi deja se dezbrăcaseră. Femeia-soldat SS a început să dea în ea, rupîndu-i hainele, ea ţipa, plîngea, se apăra.“

Tadeusz Borowski despre ţiganii din Bialostock, cei pe care Mengele i-a trimis în camera de gazare: „În faţa unei mese improvizate, înainta un cortegiu de fantome: bătrîni cu păr cărunt şi ochi şterşi, femei cu sugari la piept, ţigănci tinere dansatoare cu trupurile încinse de febră. Toţi dezbrăcaţi, toţi hidos de murdari şi decăzuţi.“

Prizonierul polonez Karol Czyszczon lucra ca dulgher: „Înainte de ieşirea din lagăr, trebuia de fiecare dată să ne spălăm în băile de acolo, de obicei înghesuiţi laolaltă cu femeile. Odată, am încasat-o zdravăn că nu mi-am dat chiloţii jos.“

Alter Feinsilber, evreu polonez, cunoscut în lagăr ca Stanislaw Jankowski, lucra la crematoriu: „Accesul la tabăra ţiganilor, pentru alţi prizonieri, era, desigur, interzis. Cu toate acestea, puteai pătrunde, plătind o şpagă specială, înmînată soldatului SS, adică lui Blockführer. De situaţia aceasta profitau deţinuţii care îşi puteau permite şpaga, sub forma unui pachet de ţigări. Cu consimţămîntul său intrau în lagărul ţiganilor, unde întreţineau relaţii sexuale cu ţigăncile care, aproape moarte de foame, se ofereau pentru ţigări sau pentru alte fleacuri. Bărbaţii sau taţii ţigăncilor acceptau această situaţie, pentru că şi ei sufereau de foame şi voiau să se aleagă cu ceva pe urma acestor practici.“

Frantisek Janouch: „Prima parte a barăcii fusese ascunsă printr-un paravan de către deţinuţii angajaţi (paznicii şi alţii). La drept vorbind, era un bordel. În această baracă se făceau de toate. Îi invitau pe ţigani să cînte pentru ei. Nu se ştie de unde făceau rost de ceva alcool, aveau cîrnaţi furaţi de la copii sau de la bolnavi. În ce baracă se întîmplau astea? Acolo, unde erau copiii şi femeile acelea bolnave. Totul se întîmpla într-o singură baracă. A fost o experienţă de coşmar...“

Lagărul a călcat în picioare toate principiile ţiganilor. Dacă ar fi separat femeile şi bărbaţii, poate le-ar fi fost puţin mai uşor. Dar lagărul de ţigani nu a fost creat pentru confort. Iar ţiganii, aşa cum s-a exprimat în mod sugestiv Hoss, „în esenţa lor, au rămas în continuare copii“, nu deosebeau binele de rău. Alţii decideau pentru ei, iar mulţi deţinuţi îi invidiau.

Comandantul se simţea cu siguranţă ca un binefăcător. Avea în minte un şablon gata făcut şi observa doar ceea ce voia. În notiţele autobiografice îi descria pe ţigani, cu naivitate: „Cînd erau aleşi dintre ei cei buni de muncă, ceea ce însemna că şi familiile se destrămau, aveau loc scene emoţionante, pline de suferinţă şi lacrimi. Se mai calmau şi se mai consolau însă cînd li se spunea că mai tîrziu vor fi din nou împreună. Pentru o vreme, ţiganii capabili de muncă de la Auschwitz lucrau în lagărul principal. Făceau tot posibilul ca, din cînd în cînd, să-şi vadă familia, chiar şi de la distanţă. Deseori eram nevoiţi, în timpul apelului, să căutăm ţigani tineri care, de dorul părinţilor, se furişau în tabăra ţiganilor.“

Cum se descurcau ţiganii? Prea tîrziu ca să aflăm, nu mai avem pe cine întreba. Jerzy Kijowski, scriitor al lagărului, a evocat următoarea imagine: „În sectorul BIIe era o orchestră de ţigani, de altfel foarte bună. Ţinea concerte în pieţişoara din mijlocul sectorului. Îmi amintesc că această orchestră cînta la moartea ţiganilor. Trupul neînsufleţit era acoperit cu o pătură, pe care se aruncau flori din hîrtie.“ 

(fragmente din volumul Farby wodne, Czarne, 2011) 

Partea a doua a acestui text poate fi citită aici

Lidia Ostalowska (n. 1954) este jurnalistă, scriitoare şi activistă social. A absolvit cursuri de Filologie polonă la Universitatea din Varşovia, a colaborat cu sindicatul Solidaritatea în perioada de ilegalitate, iar din 1989 scrie pentru secţia de reportaj a cotidianului Gazeta Wyborcza. Cărţi de reportaj publicate: Cygan to Cygan (Czarne, 2000; ediţia română Ţiganul tot ţigan, traducere de Cristina Godun, ARC, 2011), Farby wodne (Czarne, 2011, nominalizare la Premiul Literar Nike şi la Premiul Gwarancje Kultury) şi Bolalo jeszcze bardziej (Czarne, 2012, nominalizare la Premiul „Ryszard Kapuscinski“). Susţine cursuri postuniversitare de gender studies la Institutul de Cercetări Literare al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Luni, 28 octombrie, de la ora 18,30, la Libraria Bastilia din Bucureşti va avea loc o întîlnire cu Lidia Ostalowska, moderată de Mircea Vasilescu şi avîndu-l ca invitat pe Mircea Toma. 

traducere din limba polonă de Valentina SANDU  

Foto: P. Wojcik, L. Muntean

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Eduard Hellvig bilant SRI FOTO Mediafax
Șeful SRI lansează un avertisment la adresa unor foști angajați: Vom face tot ce ține de noi pentru a rezolva aceste probleme
Șeful SRI a lansat un avertisment la adresa unor foști angajați ai instituției, despre care susține ca gravitează în jurul unor companii de stat sau în spatele a „tot felul de oameni”.
Vladimir Putin FOTO Getty Images
Va folosi Putin arma nucleară? Cum l-ar putea opri Occidentul să o facă
Vladimir Putin a demonstrat până acum că este un lider „relativ rațional”, astfel încât Occidentul trebuie să-l facă să înțeleagă, fără dubii, că folosirea armei nucleare în Ucraina ar însemna costuri mult mai mari decât avantaje, spune expertul în securitate europeană Iulia Joja.
Cei doi au fost duşi la sediul Jandarmeriei pentru continuarea verificărilor. FOTO IJJ Dâmbovița
Electroşocuri într-o staţie de autobuz din Târgoviște. Doi băieți se distrau terorizând trecătorii cu un dispozitiv de autoapărare
Doi băieți din Dâmbovița, în vârstă de 14 și 18 ani, au fost prinşi de jandarmi în timp ce foloseau aparate cu electroşocuri într-o staţie de autobuz din Târgovişte pentru a intimida trecătorii.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.