Şapte pitici pe creierul (difuz al) Patriei
- cîteva gînduri simplissime despre Roşia Montană -
Pe 4 august, Televiziunea Română realiza un sondaj, via Internet, privitor la desecretizarea contractului de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Rezultatele au fost şocante: cam o treime dintre intervenienţi (am inventat ad-hoc acest cuvînt oribil spre a sublinia că nu a fost o băgare-a-microfonului-în-gură, pe stradă, ci cădea în sarcina votantului să intre pe site, să desfăşoare nişte proceduri etc.) votaseră nu ştiu/ nu mă interesează.
Imaginaţi-vă: în jur de trei mii de oameni care au, n-au treabă, pînă la ora jurnalului – 8 trecute fix, seara – votează nu „NU vreau să se desecretizeze acest contract“, ci „nu mă interesează“. Puţine voturi în acest (non)sens au avut şi comentarii; dar acolo unde acestea au existat, au atins, zic eu, limita savurosului – ceva în genul: „În loc să vă ţineţi de sondaje ar trebui să faceţi ceva util pentru ţară, de exemplu să creaţi nişte locuri de muncă, aşa cum face RMGC.“
Las în seama cititorilor să judece dacă TVR-ul trebuie să fie, printre altele, şi un mare provider de locuri de muncă (mai ales că plătim abonament...), ca şi să înţeleagă, sub raport uman, efortul ciudat al unui număr impresionant de persoane de a spune, cum nu se poate mai clar şi răspicat, că... n-au nimic de spus.
Scopul meu e altul. Eu mai cred că mintea-cea-bună a României nu e neapărat la politicieni; aceştia, ce-i drept, iau deciziile; în rest, i-aş asemăna mai degrabă cu un soi de creier primitiv, foarte bine plasat, în ce priveşte capacitatea de a impune acţiunea, dar altfel visceral, capabil doar de un fel de reflexe foarte condiţionate. Cred că inteligenţa noastră „cea adevărată“ e diseminată prin societatea civilă; şi că, atîta cîtă e, produce – local – multe idei bune.
Dintre acestea, vreau să le centralizez/ recapitulez aici pe cele privitoare la chestiunea, deja pomenită, a Roşiei. Că stoparea exploatării RMGC e o cauză în favoarea căreia mobilizarea e cu totul neobişnuită, puteţi vedea căutînd, pe Facebook, pagina privitoare la listarea UNESCO a acestui sit.
0. Aurul Apusenilor e aurul românilor. Intenţionat am păstrat această oribil-de-naţionalistă-şi-de-n-limbă-de-lemn formulare, pentru a vă comunica o revelaţie care, vorba aceea, tot românească, m-a „pălit“ azi-dimineaţă, la trezirea din somn: da, aurul stă acolo, îngropat în munţi, mai sigur chiar ca-n seifurile Băncii Naţionale (asta afară de cazul în care credeţi în propaganda RMGC, potrivit căreia ungurii ne vor lua Ardealul cu zăcămintele lui cu tot). Îl putem exploata azi, cu neajunsurile „listate“ mai jos, sau îl putem lăsa acolo; e, vorba aceea, o investiţie sigură, pe termen nu lung, ci nelimitat – avînd drept unice riscuri sfîrşitul lumii şi preţul mondial al acestui metal.
1. Dacă exploatarea se face acum, conform actualelor condiţii contractuale, statul român va obţine 2% din redevenţe. Altfel spus, 98 de procente din valoarea zăcămintelor mai-sus-pomenite se pierd. Da, veţi spune, dar compania are şi ea costurile ei (iar judecînd după publicitatea de pe televiziuni şi embargoul pe care reuşeşte să-l exercite asupra celei mai mari părţi a presei, ele – costurile – sînt semnificative). De ce, însă, să nu aşteptăm pe cineva care ne propune un deal mai bun? De la 97% în jos, cred că posibilităţile sînt multe.
2. Dacă exploatarea se face acum, cîţiva munţi dispar de pe suprafaţa patriei. Cum să dispară? veţi întreba. Nimic nu piere, totul se transformă. Iar aici, recunosc, m-aţi prins cu mîţa propagandistică în sac. Fireşte că munţii rămîn – sub forma unui lac de steril; de plecat, pleacă doar aurul, argintul şi alte alea. Totuşi, vizavi de alterarea brutală a peisajului, vă amintesc (courtesy of Adi Dohotaru) ideea din spatele celei de-a treia legi a lui Commoner: orice intervenţie tehnică majoră într-un ecosistem este, în mod normal, dăunătoare.
3. Lacul de „cianură“ (în fine, de soluţie cianurată, din care RMGC-iştii susţin cu tărie că se va putea bea mai safe decît cafeluţa de dimineaţă) va fi mai mare decît Vidraru şi va sta suspendat, nu în spatele unui baraj „sănătos“ din beton, ci într-al unui dig de pămînt şi rocă, şi el mai înalt decît pomenitul baraj, deasupra Abrudului... şi aici îmi venea să adaug, de dragul sonorităţii, „întru eternitate“, dar îmi vine mai degrabă a spune: „pînă la prima ploaie mai serioasă“. Şi, mda, compania susţine că a proiectat construcţia în funcţie de maximele pluviometrice normale; dar, în ultimii ani, acestea au fost în mod repetat depăşite în diverse regiuni ale României.
4. Cea mai veche localitate atestată din România, dimpreună cu vestigii arheologice în relaţie cu care cuvîntul „unice“ nu mai e un retorism – în primul rînd, minele romane – vor dispărea la rîndul lor. Ce e drept, Ministerul Culturii tocmai le-a declarat deja-dispărute (fiindcă aşa, şi numai aşa se poate traduce simplu şi strict formula „descărcare de sarcină arheologică“). Aici, cu voia dvs., într-o publicaţie cu accentuat caracter „cultural“, voi insista: mi se pare incredibil felul cum calitatea de monument istoric a unui obiect, sit etc., care ar trebui să depindă numai şi numai de date intrinseci (datare, caracteristici „fizice“ etc.) s-a putut modifica în funcţie de mărimea ofertei financiare făcute de RMGC.; nu credeam că teoria economică marxist-leninistă (remember? valoare de întrebuinţare, valoare de schimb etc.) se aplică şi în domeniul arheologiei şi patrimoniului. Foarte pe româneşte, compania a întrebat: Ce spuneţi voi, specialiştilor, despre acest obiect istoric-cultural? Iar comisia (nici măcar cea a monumentelor! ci una zisă „a arheologilor“) a răspuns: ce vrei tu, companio, să zicem, şi, dacă zicem, cît dai?
5. Actualul proiect contrazice flagrant ideea dezvoltării durabile: în vreme ce RMGC îşi face publicitate lăudîndu-se că va crea nu mai puţin de ţ-sprezece mii de locuri de muncă, nouă, neuronilor izolaţi, dar zvîcnitori ai ţării, nu ne e greu să pricepem că multe din aceste angajări (vreo 800, în termeni realişti) se vor întinde, strict, pe perioada iniţială a construcţiei; iar altele (maximum 300), doar pe timpul exploatării. Nu vă mai jucaţi cu viaţa roşienilor! li se spune, în general, celor care se declară în contra proiectului minier. Or, întrebarea firească este: noi, care vorbim despre zootehnie, industrie uşoară, turism ne jucăm cu Roşia, sau RMGC, care oferă locuri de muncă aproape-sezoniere?
6. A şaptea – şi ultima – idee (nu uitaţi că a fost şi o idee 0!) priveşte chiar societatea civilă românească, în ansamblu, cea pe care, mai în glumă, mai în serios, am numit-o creier difuz, dar singurul sănătos, şi despre care am spus că are pitici (a se citi: teme predilecte pînă la a deveni obsesive). Ideile pe care tocmai le-am pomenit reprezintă un ansamblu important de astfel de pitici, şi e esenţial, în opinia mea, dacă acest meci între creierul mic şi visceral al politicii de Dîmboviţa şi creierul mare, dar tocmai de aceea nu-prea-bine-organizat al „civililor“ se încheie cu un rezultat bun.
Pentru politicienii decidenţi, realizarea proiectului RMGC ar fi doar o ticăloşie în plus, nu foarte grea „la stomac“; dimpotrivă, ar constitui încă o dovadă, substanţială, că se poate face orice grozăvie în această ţară. Pentru societatea civilă, ar fi o ratare grea, fiindcă nici o altă cauză nu pare să fi strîns, în aceşti ani, în jurul ei, atîta efort şi atîta inteligenţă... românească.
Cornel Vîlcu este lector dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă lingvistică generală şi semiotică.
Foto: V. Dorolţi
