Puşcăriaşul

Numele meu este România. Sînt un fost deţinut politic din Europa de Est, eliberat şi condamnat din nou. 50 de ani am zăcut şi îndurat temniţele staliniste şi comuniste doar datorită originii mele burgheze. Frigul, foamea, permanenta tensiune şi suspiciune, maltratarea şi terorizarea fizică şi sufletească au constituit şi consfinţit coşmarul cotidianului obişnuit. Privilegiul călăilor istoriei este că, amatori fiind, abuzînd de toate mijloacele şi tertipurile golanului sadea, reuşesc uneori să se ia la trîntă cu ea şi s-o însîngereze, însă dispar la fel de repede, subit şi inexplicabil, părînd să-şi conştientizeze singuri greşelile şi erorile comise şi grăbindu-se apoi să iasă din scenă, îngroziţi şi stupefiaţi de monstruozităţile lăsate în urmă.

După cum spuneam, am fost eliberat. Mi-am dorit din toată fiinţa acest lucru, nesperînd, după atîta amar de vreme, că se va mai întîmpla. Libertatea însă a fost şi continuă încă să-mi creeze strania senzaţie a unei fata-morgana obraznice şi neascultătoare, pe cît de accesibilă în aparenţă, tot atît de îndepărtată şi imaterială. Cred că nici nu voi ajunge vreodată să reuşesc s-o simt şi să mă bucur cu adevărat de ea. Pe nesimţite, gratiile şi zidurile închisorii m‑au schimbat profund şi radical, din fericire nu şi iremediabil, schilodindu-mi sufletul şi răpindu-mi visurile şi încrederea în viitor. Parcă mi s-ar fi amputat o mînă sau un picior, sînt tot eu, şi totuşi am devenit un cu totul alt om, traumatizat, temător, complexat şi nespus de blazat. Multe din convingerile şi idealurile pentru care am luptat, înfruntînd eroic abuzurile şi umilinţele celor mai puternici decît mine, nu s-au împlinit. Frustrările, deşi justificate, sînt acum tardive. Noua realitate mă sperie şi mă bulversează cumplit, totul în jurul meu se transformă şi se modifică fără încetare, schimbările fiind de fiecare dată bruşte, grave şi aproape imposibil de anticipat. Viaţa pulsează şi evoluează laolaltă cu lumea care o zămisleşte şi veghează asupra ei. Sau este cumva invers? Ceea ce voiam de fapt să vă comunic este că am luat hotărîrea, recunosc tîrziu şi după polemici şi tergiversări interminabile şi descurajante, să acţionez. Să ies din conul de umbră al istoriei unde am stat cuminte ca un şcolar pedepsit pentru şotiile şi poznele făcute, şi să îmi spun părerea, să mi se facă auzită vocea.

Nu pot reuşi dacă nu izbutesc să-mi recapăt demnitatea, verticalitatea şi onoarea pierdute undeva în timp la porţile Bizanţului, din cauza ploconelilor, temenelelor, văicărelilor şi ezitărilor succesive şi repetate. Trebuie să renunţ definitiv la pateticul rol al morţii frumoase din tragediile îndepărtatei Elade şi să încep să trăiesc. Din nou. Să accept şi să privesc viaţa fără duşmăniile şi resentimentele din trecut, şi să mă împac cu propria-mi soartă. Destinul trebuie mai întîi căutat, abia apoi acceptat şi însuşit. Acesta este primul pas, urmează cel al voinţei şi tăriei caracterului, însuşirea şi calitatea rară şi nobilă a oricărui suflet care se vrea puternic şi generos. Încep să obosesc. Visez prea mult, gîndesc şi năzuiesc prea departe? Nu ştiu, rămîne să demonstrez că drumul şi calea alese sînt ireversibile, şi, mai ales, că nu voi fi nevoit să mă mai îndoiesc de reuşita şi succesul destinaţiei dorite. Piedicile, impedimentele şi dificultăţile întîlnite mă vor pune cu siguranţă la grea încercare, îmi vor forţa şi încorda limitele şi puterile, mă voi simţi uneori ispitit să cedez şi să mă declar învins, dar voi continua să-mi urmez şi să-mi desăvîrşesc menirea şi datoria transmise cu sacră religiozitate de-a lungul timpului.

Respectînd trecutul, asumîndu-mi responsabil prezentul, pregătind şi aşteptînd cu încredere viitorul, pot spera că toate sacrificiile făcute pînă acum nu au fost în zadar, iar energia, pasiunea şi devotamentul, închinate cauzei progresului şi bunăstării, vor deveni şi simboliza cîndva credinţa intimă care să-mi întreţină şi însufleţească flacăra promisiunilor viitoare.

Consider că am dreptul să îmi ridic privirea din pămînt şi s-o îndrept asupra oricui, indiferent de mărime şi faimă, fără să-mi mai fie teamă sau ruşine. Sînt conştient că sînt în continuare dispreţuit şi că îmi va fi foarte greu să scap de stigmatul trecutului meu de fost puşcăriaş, în aceeaşi măsură însă îmi cunosc limitele, şi, în pofida urîţeniei şi a aspectului şi comportamentului meu neglijent şi nemanierat, îmi ştiu şi calităţile şi atuurile, nu puţine şi deloc de ignorat, care mă fac să nu mă simt cu nimic mai prejos decît confraţii mei mai bogaţi şi, poate, mai educaţi.

Parafrazînd un proverb cunoscut, nu întotdeauna haina îl face pe om. De multe ori sub haine ponosite şi murdare se ascund oameni deosebiţi şi rari. Cine mai are însă răbdarea şi priceperea să-i descopere? Prejudecăţile, intoleranţa, aroganţa şi cinismul ucid şi distrug eventualele punţi şi speranţe de comunicare şi apropiere. Pentru realizarea  acestor nepreţuite deziderate sînt indispensabile parteneriatele şi dialogurile strînse şi sincere, bazate pe stimă şi apreciere reciproce, şi nu de pe poziţii de forţă, unilaterale şi inegale, aşa cum se întîmplă aproape de fiecare dată. Cu toate astea, nu mă simt jignit sau descurajat. Ştiu că încă nu mi-am exploatat şi întrebuinţat adevăratele resurse şi posibilităţi, că nu mi-am folosit inteligenţa, imaginaţia, fantezia, iscusinţa şi în special spiritul întreprinzător la dimensiunile şi capacitatea lor reale, şi că nu am făcut dovada deplinei forţe creatoare moştenite de la generaţiile anterioare. Şi mai ştiu că, dacă aş fi mai atent şi serios organizat, mult mai disciplinat, unit şi solidar în acţiunile şi faptele întreprinse, şi, înainte de toate, scrupulos în îndeplinirea obiectivelor propuse, aş putea să-mi afirm şi să dovedesc ceea ce am pierdut cu mult timp în urmă şi încerc neobosit să redescopăr: respectul, încrederea şi suportul din partea mult prea preţioşilor mei parteneri de drum, dar şi echilibrul, siguranţa şi stăpînirea de sine a propriei fiinţe antagonice şi echivoce.

Las aceste rînduri, încărcate de emoţia şi dragostea fiului pierdut cîndva, dar regăsit şi adoptat acum cu inima şi mintea eliberate pentru totdeauna de umbrele hîde şi reci ale capriciilor vremelniciei timpului, drept chezăşie şi totodată lecţie şi pildă pentru sărbătorirea şi îmbrăţişarea copiilor nenăscuţi încă.

Acesta-mi este legămîntul. Nu-l uitaţi! Veţi decide singuri unde voi ajunge. Pentru că am învăţat şi mă perfecţionez în continuare în arta supravieţuirii. Adică sînt blestemat şi binecuvîntat în acelaşi timp. Efemer şi etern. Trist, dar şi fericit. Un astfel de om nu încetează să exercite asupra celorlalţi atît atracţie şi uimire, fascinînd, cît şi repulsia şi disconfortul specifice nonconformiştilor, neînţeleşi şi veşnic nemulţumiţi. Originalitatea este însăşi viaţa sa. Nu are cum să abandoneze. Este prea lucid şi neliniştit pentru a găsi timpul.