PREVI (1)

În 1968, Peru lansează un amplu program de reconstrucție a 100.000 de locuințe distruse de cutremur și declanșează primul important și semnificativ experiment de arhitectură socială participativă din domeniul locuirii. Acesta apare, deloc întîmplător, la Lima și se datorează unei conjuncturi politice, sociale și economice excepționale, probabil unice în istorie. Între 1930 și 1935, tînărul peruan Fernando Belaúnde Terry studiază arhitectura la Miami, iar în 1935 absolvă University of Texas din Austin. Profesează întîi în Mexic, pe urmă la Lima, unde se specializează în locuire, apoi înființează revistaEl Arquitecto Peruano. Devine consultant pe probleme de locuire al Guvernului de la Lima, iar în 1943 începe să predea la Escuela Nacional de Ingenieros unde, ulterior, devine decanul Departamentului de Arhitectură și Inginerie Civilă al universității. În 1963, în urma unei cariere politice prodigioase, devine președintele Republicii Peru. Din această poziție, Fernando Belaúnde Terry începe, în 1965, sub egida Organizației Națiunilor Unite, un program ambițios de rezolvare a problemei suprapopulării centrelor urbane cu migranți, problemă care luase o amploare atît de mare încît programele guvernamentale existente se dovediseră a fi profund caduce și obiectiv insuficiente.

Arhitectul englez Peter Land devine directorul programului inițiat de președintele arhitect Fernando Belaúnde Terry și, din aceasta postură, organizează o competiție la care sînt invitați să participe cei mai recunoscuți arhitecți ai momentului din cîmpul arhitecturii sociale la nivel mondial: James Stirling, cu recentul său Runcorn New Town Housing, grupul nipon al Metabolicilor, inventatorii capsulei de locuit, Charles Coreea care tocmai crease modelul pentru arhitectura rezidențială din Gujarat, India, George Candilis, fost colaborator al lui Le Corbusier la Marsilia și autorul Orașului Orizontal, Aldo van Eyck, unul dintre membrii marcanți ai Team X, Christopher Alexander, Herbert Ohl, reputat arhitect și designer german, danezul Knud Svenssons, Atelier 5 din Elveția și spaniolii José Luis Iñiguez de Ozoño și Antonio Vázquez de Castro. Aceștia au fost secondați de arhitecți peruani pentru realizarea proiectelor ansamblului rezidențial PREVI – Proyecto Experimental de Vivienda.

Arhitectura necesară în cadrul proiectului era una metabolică, avînd capacitatea de a prelua nevoile în schimbare în viața unei familii; modelul de reglementare adoptat pentru această viitoare creștere a fost de tip proscriptiv și nu prescriptiv, în sensul distincției lui John F. Turner, punînd în evidență ce nu se poate face și lăsînd la libera alegere a utilizatorilor ce se poate. 

Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general. A fost al doilea experiment major după Weissenhof Estate, Stuttgart, datînd din 1927, care îi reunise pe cei mai buni 17 arhitecți europeni ai momentului: Mies van der Rohe, în calitate de director de proiect, Le Corbusier și Pierre Jeanneret, Bruno Taut, Walter Gropius, Hans Poelzig, J.J.P. Oud, Hans Scharoun, Max Taut, Ludwig Hilberseimer, Richard Docker, Adolf Rading, Josef Frank, Peter Behrens, Adolf Gustav Schneck, Mart Stam, Victor Bourgeois.

Spre deosebire de Weissenhof, PREVI a făcut pasul către universalitatea profesiei, invitînd arhitecți din Europa, Asia și America. Deși la Weissenhof s-a dorit crearea prototipului locuinței muncitorești, în realitate nu s-a întîmplat așa. Locuințele proiectate de pleiada de arhitecți moderniști au excelat în plan formal, generînd arhitectura următoarelor decade, dar, în același timp, au depășit cu mult bugetele pe care familiile de muncitori le-ar fi putut avea vreodată. PREVI a renunțat programatic la ambiția de a realiza modele de arhitectură, asumîndu-și crearea unor modele de viață, de evoluție domestică a acesteia. Dacă momentul Weissenhof a încercat să închidă în formă sensibilă un curent, modernismul, PREVI a încercat, 40 de ani mai tîrziu, să deschidă limitele formale ale arhitecturii și să creeze o arhitectură metabolică, aptă de evoluție și reînnoire.

PREVI a rămas ultimul mare experiment și concurs internațional capabil să reunească pe cei mai mari arhitecți ai momentului sub egida locuirii sociale: progresiv, turnul de birouri, muzeul, programele sportive, teatrul au devenit vehiculele inovării în forma arhitecturală și reunindu-i pe star-hitecți și generînd arhitectura ca spectacol sau, poate chiar mai mult, arhitectura ca vis. Dar practica lui Turner din Peru din anii 1950 a inspirat, printre multe altele, programele de sprijin pentru categorii defavorizate din Ghana, conduse de Abrams și Otto Koenigsberger, și fondarea „Habitat for Humanity” în 1968, de către Millard și Linda Fuller.

Lorin Niculaeeste profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons