Prăbușirea casei Usher

Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei Prăbușirea casei Usher. Descriind circumstanțele în care locuința Usher ajunsese să se identifice cu familia însăși, naratorul surprinde, cu o acuitate impresionantă, relația dintre clădire și mediul său, interdependența dintre acestea și paradoxurile care dădeau viață unei arhitecturi supuse destinului, asemenea ființelor umane. Astfel, atunci cînd ultimul vlăstar masculin al stirpei Usher va muri în circumstanțe îngrozitoare, casa se va prăbuși și va fi înghițită de heleșteul tenebros care o înconjură.

Citez, mai jos, cîteva pasaje ale descrierii, în traducerea magistrală a lui Ion Vinea: „Vreme de o zi întreagă, zi neguroasă, tăcută și posomorîtă de toamnă, în care norii grei atîrnau apăsător din cer, străbătusem singur, călare, un ținut grozav de trist, pînă ce m-am găsit, într-un tîrziu, cînd se lăsau umbrele înserării, dinaintea melancolicei case Usher. Nu știu de ce, dar de la cea dintîi privire pe care am aruncat-o asupra clădirii, o jale de nesuferit îmi pătrunse în suflet. (...) Am contemplat priveliștea din fața mea și numai la vederea casei, a contururilor în care mi se înfățișa acel domeniu – cu zidurile lui bătute de vînturi, cu ferestrele asemenea unor orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele cîteva trunchiuri de copaci cărunți și gîrbovi – m-a năpădit o sfîrșeală fără margini. (...) Ce să fi fost oare? Mă oprii locului să mă gîndesc. Ce să fi fost acel ceva care mă tulbura pînă într-atît numai la simpla vedere a casei Usher? Era un mister cu totul de nepătruns. Și nu izbuteam să mă dezbar de întunecatele închipuiri ce mă năpădeau pe cînd îmi puneam întrebarea. Și m-am văzut silit să mă opresc la acest răspuns, care nu mă mulțumea cîtuși de puțin, că, fără îndoială, există anumite îmbinări între lucrurile cele mai simple și obișnuite și care au puterea să ne miște în acest fel, dar că, cercetînd aceste puteri, aflăm pricini ce depășesc cunoștințele noastre. Mă gîndeam că s-ar fi putut ca o schimbare neînsemnată în orînduirea amănuntelor ce alcătuiau priveliștea sau decorul să fie de ajuns pentru a schimba sau chiar a zădărnici puterea lor de a ne cufunda în tristețe. Stăpînit de aceste gînduri, mi-am îndreptat calul spre malurile rîpoase ale unui negru și lugubru heleșteu care își așternea neclintitul său luciu în fața locuinței și – cu un fior și mai pătrunzător – am privit în unde la icoana răsturnată și înmulțită a trestiilor cenușii, la copacii trunchiați și fantomatici și la ferestrele asemănătoare cu niște ochi fără priviri. (...) Izgonindu-mi din minte ceea ce nu putea fi decît vis, am cercetat mai de aproape adevărata înfățișare a clădirii. Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul. Un mucegai mărunt o acoperea în întregime pe dinafară, tapisînd-o de sub acoperiș ca un țesut subțire de broderie migăloasă. Cu toate acestea, nicăieri nu se vedea vreo stricăciune mai neobișnuită. Nu se surpase nici o părticică a zidăriei și era parcă o ciudată nepotrivire între această desăvîrșită îmbinare a părților alcătuitoare și șubreda stare a pietrelor, luate una cîte una. În faptul acesta era ceva care mă ducea cu gîndul la acele vechi tăblii de lemn îndelung lăsate să putrezească în cîte o pivniță uitată, fără nici o atingere cu suflul aerului dinafară și care își păstrau totuși o înșelătoare trăinicie. În ciuda acestor semne de adîncă părăginire, clădirea nu părea șubredă. Poate că ochiul unui cercetător atent ar fi putut descoperi o crăpătură abia vizibilă, care, pornind de sub acoperișul fațadei, își croia drum în zigzag în josul zidului, pînă ce se pierdea în apele triste ale mlaștinii”.

Combinînd alchimic detaliile de arhitectură cu propriile reflecții și stări de spirit, autorul surprinde efectul psihologic pe care arhitectura l-a avut, mereu, asupra oamenilor, acest fapt datorîndu-se atît proporțiilor și materialității sale, cît și stării în care se prezintă utilizatorului, ori felului în care este percepută de la distanță sau din interior, gradual sau dintr-o dată. Dar ceea ce m-a uimit dintotdeauna, încă de la prima lectură a acestui text, a fost abilitatea scriitorului de a personifica clădirea într-un mod indirect, de a-i construi un portret înfricoșător, izvorît parcă dintr-un coșmar al lui Hieronymus Bosch. Ferestrele sînt orbite lipsite de ochi, iar zidurile bătute de vînturi par riduri adînci săpate în fizionomia casei. Tufele rare de rogoz seamănă cu smocuri de păr pe capul atins de calviție al unui personaj cărunt și gîrbov, aidoma copacilor ce mărginesc ținutul. Heleșteul sugerează un inconștient plin de sucubi, iar starea generală bună a casei contrastează cu toate trăsăturile invocate mai devreme, sporind misterul. În cele din urmă, decrepitudinea construcției își spune cuvîntul, prevalînd asupra aparentei trăinicii, iar casa se prăbușește într-o succesiune de fenomene naturale catastrofice care, peste veacuri, vor sfărîma și satul Macondo, sortit unui „veac de singurătate”.

„Izvorul acestor radiații era luna plină, care apunea roșie ca sîngele și strălucea, cu putere acum, prin acea crăpătură ce de abia se zărea odinioară și (cum am mai spus) străbătea în zigzag fațada clădirii începînd de sub acoperiș pînă în temelii. Pe cînd priveam, ea se lărgi cu repeziciune. O suflare fioroasă a vîrtejului se abătu din nou aici. Întregul disc al lunii se arătă deodată ochilor mei. Mă cuprinse o amețeală cînd văzui puternicele ziduri prăvălindu-se rupte în două, deodată. Urmă un vuiet lung, năvalnic și asurzitor, ca glasurile a mii de cataracte și la picioarele mele adîncul și sumbrul heleșteu își aduna apele, învăluind în tăcere și tristețe sfărîmăturile Casei Usher.”

Încheindu-și existența sfîșietor, odată cu ultimul său locuitor, personajul casei Usher ne convinge, dacă mai era cazul, de modul în care locuința îl reprezintă și chiar ajunge să-l întruchipeze pe locuitorul ei și ne permite un exercițiu de sinceritate: dacă înlocuim din descrierea lui Poe cuvîntul casă cu oraș, și Usher cu București, întrebarea este dacă nu cumva și noi, locuitorii săi, nu reprezentăm ultimele vlăstare ale unei ilustre genealogii, capabile să înfăptuiască edificii mărețe, atinse acum de paragina și melancolia fără leac a propriului nostru veac de singurătate.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Edgar Allan Poe (wikimedia commons)