Papila Sfinților fără de ghimbir
Te trezești cu durere în gît într-o dimineață, cu ochii mai umezi decît de obicei, cu vocea ca de adolescent în schimbare și cu certitudinea că vei răci, dacă n-ai făcut-o deja, de vreme ce ți-ai neglijat imunitatea în ultima vreme și ți-ai tratat corpul ca pe un motor, care-i de la sine înțeles că merge fără efort sau întreținere.
Te duci la cel mai apropiat local pe al cărui meniu online descoperi ceva supă cremă cu morcovi și ghimbir, pentru că, de vreme ce porcul se îngrașă în ajun, se știe că și prevenția în caz de răceală se începe abia după ce boala s-a instalat. Are puțin sens? Spre deloc? Știu, cam așa cum a avut sens și declarația prea puțin stimabilului domn Chisăliță, de la PSD, care dădea vina pe creșterea economică fabuloasă pentru călătoriile pe care ni le facem în ritm de melc mort pe drumurile găurite pînă-n Iad ale patriei cu rol de moșie a iubitului conducă… să revin.
Cert e că nu ca să mă vindec de altceva decît de dorul de supă cremă de morcov cu ghimbir m-am dus eu la Papila; poate, într-un fel, m-ar fi ajutat, pentru că autosugestia ar fi îndeplinit restul misiunii. M-am așteptat la ce scria în meniu și am primit o cremă care putea fi, la o adică, de niște legume, oricare ar fi fost ele, de vreme ce nici prea portocalie nu părea, nici iz de ghimbir nu emana. Pe de altă parte, nu-s chiar atît de supărată pe Papila, de vreme ce aici am descoperit, cu o altă ocazie, berea celor de la Anagram, testată de-atunci în multiple ocazii și care te scoate din melancolii provocate de lipsă – sau exces, de există așa ceva – de ghimbir.
Tot de menționat este că locul este mult mai mic decît îmi părea mie în poze; apropo de acest aspect, extrem de „Instagramabil“ locul, mai ales dacă e gol și ai parte de lumină naturală, ies poze de zeci, chiar sute de inimioare și wow-uri în social media.
Offline, Papila dă senzația de sufragerie a unor prieteni, e atît de mică, încît pare intimă, scaunele sunt comode, iar lîngă tine pare să fie mereu cineva gata să-ți aducă o sălățică. Dar cu lejeritatea aceea care denotă lipsa de grabă a unui prieten care știe că nu (mai) trebuie să te impresioneze în vreun fel. Dacă întrebi de cartofi pe lîngă sandwiches, pînă să apuci să te uiți iar în meniu și să vezi sau să-ți reamintești că n-au, ți se va spune condescendent că „nu e genul ĂLA de local“, cu o apăsare pe unele cuvinte care nu îți va revela ce fel de local e cel care are cartofi față de unul care nu are, în ce loc exclusivist ai nimerit de nu merge burgerul cu cartoful, dar ți se va clarifica faptul că e bine să ai o părere proastă despre tine, că meriți, îți dai tu seama mai tîrziu dacă acum pare că nu știi ce-ai făcut greșit. Ceva tot ai făcut tu, să-ți fie clar, căci doamna stilată care te servește la masă chiar pare prietena ultra-classy, cu atitudine de superioritate, corp și alură de model care-și face veacul la Milano și puțin, doar puțin deranjată de faptul că iar i-ai făcut semn. Ce nesăbuit mai cere un pahar cu vin?
Nu sunt absurdă, uniformele la muncă au aproximativ același rol ca uniformele în școli, dar parcă nu te aștepți ca persoana cu o rochie mai elegantă decît a oricărui alt om din local să fie cea căreia să-i ceri o lingură în plus, că vezi că o deranjezi, iar cerceii de seară nu se potrivesc cu decorul sărăcăcios, minimalist din local, căci sclipesc cît toate becurile de pe stradă puse laolaltă.
Shared table în încăperea din stînga – o idee excelentă pentru cînd cauți socializare și n-ai prea mulți prieteni. Nu e cazul meu, de vreme ce nu prieteni suplimentari caut și, în orice caz, cred cu tărie că prietenii se găsesc exact atunci cînd nu îi cauți, dar îmi imaginez serile în care ai vrea să vorbești și poate n-ai cu cine, iar masa rotundă de la Papila vine ca un răspuns firesc la nevoia de a cunoaște oameni noi.
Atmosfera e chill, printre angajați predomină o atitudine de oameni abia întorși din vacanță, care nu pot fi agitați, care nu se lasă enervați și care, cel mai probabil, au descoperit o nouă dimensiune a existenței, undeva prin zona aceea despre care citim uneori, unde nu există nervi, deadline-uri, gunoaie pe stradă și cîini fără stăpîn, o aluzie fină la poziționarea localului pe strada Sfinților, o oază de liniște divină în agitația lumească cea de toate zilele. E de ajuns să închizi ușa în urma ta și gata, te-ai izolat, preț de cîteva ceasuri, într-o lume în care viața nu e deloc contondentă, realitatea nu are margini și nici texturi deranjante. Loc numai bun de citit și trăit dileme, cu majusculă sau nu, ba chiar de atins nirvana, căci pacea interioară a celor din local pare contagioasă.
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Jurnal de librar, Editura Herg Benet, 2017.
Foto: Cătălin Georgescu
