Orașul pasajelor rutiere de supratraversare
De-a lungul timpului, orașul crescuse nemăsurat. Mulțimi de oameni veniseră în căutarea unor iluzorii surse de venit și se așezaseră acolo, fiecare cum putuse. Casele vechilor cartiere se înălțaseră întîi cu un etaj, apoi cu două și chiar cu trei, așa încît lumina abia dacă mai ajungea la nivelul parterelor. Pe străduțele vechi mașinile se înghesuiau laolaltă cu teleguțe trase de măgari, bicicliști, vînzători ambulanți, printre grămezi de nisip și materiale, schele și eșafodaje care sprijineau clădirile mai vechi. Claxoanele făceau o larmă asurzitoare, iar viteza de înaintare era atît de mică încît, de multe ori, mașinile erau literalmente abandonate pe la colțuri. Aceste cartiere se înghesuiseră și ele unul într-altul și spre periferie, sufocînd centrul în care instituțiile guvernamentale, ambasadele și marile hoteluri rămăseseră din ce în ce mai izolate, în oaze de verdeață la care nu se mai putea ajunge decît prin cer.
După analize minuțioase, cercetări obiective și studii de fezabilitate atent gîndite, municipalitatea hotărî construirea unor enorme pasaje rutiere de supratraversare, care să lege periferia de centru și să asigure fluxurile de circulație juste pentru un oraș aflat în expansiune. Proiectele ambițioase au fost puse în aplicare, iar peste cartierele sărace au apărut, la 30-40 m înălțime, adevărate autostrăzi, cu cîte cinci benzi pe sens, protejate de parapete enorme din fibră de sticlă. Pilonilor străzilor suspendate li se făcuse loc prin demolarea caselor de sub traseul judicios trasat, la fel și bretelelor de alimentare a pasajelor care, asemenea unor tentacule colosale, capturau mașinile pentru a le introduce în fluxurile de circulație optim concepute de cei mai iscusiți specialiști. Faptul că mii de familii fuseseră expropriate și mutate cu anasîna în noi unități rezidențiale nu contase foarte mult pentru că părerea lor nu conta oricum, iar interesul public pentru o circulație rapidă și fluentă era indiscutabil. Dramele mărunte ale oamenilor săraci, cum ar fi strămutarea într-un loc necunoscut unde nu cunoști pe nimeni, destrămarea rețelelor sociale de subzistență, nesiguranța căminului nu reușiseră să se facă auzite, iar umbra marilor autostrăzi crescuse rapid și ocrotitor pe cerul învinețit de norii de praf ai mormanelor de moloz care fuseseră, mai deunăzi, locuințele modeste ale unor familii lipsite de mijloace.
Și, într-adevăr, inaugurarea pasajelor a antrenat străbaterea lor de către milioane de mașini zilnic, iar succesul fluidizării circulației fu celebrat corespunzător de autorități, căci, pe lîngă deblocarea orașului, o forță de muncă numeroasă și necalificată fusese atrasă în sectorul lucrărilor de infrastructură, iar economia lua un nou avînt, pornind de la extragerea de resurse pentru producția de materii prime și ajungînd pînă la atribuirea de contracte colosale către antreprenori selectați cu celeritate. Toată lumea avea de cîștigat, inclusiv populația sărmanelor cartiere de sub autostrăzile suspendate căci, nu-i așa, marginile căilor majore de circulație rutieră trebuie bordate judicios de mesaje publicitare capabile să crească vînzările producătorilor strategici care alocă anual bugete substanțiale pentru publicitate. Așa încît, pe stînga și pe dreapta mărețelor pasaje, înalte și de 40 de metri, au început să fie construite panouri publicitare încă și mai înalte, late cît peretele școlii, amplasate pe piloni tubulari metalici groși de trei metri sau pe structuri de grinzi cu zăbrele savant concepute pentru a prelua toată încărcarea vîntului care se opintea în panouri la înălțimi amețitoare. Pentru a nu bloca străzile înguste de jos, unde nu mai ajungea de mult lumina, ci doar praful, pilonii panourilor străpungeau direct casele, contra unor chirii mulțumitoare.
Sub pasajele care duceau turiștii și înalții demnitari spre hotelurile de cinci stele din centru, oamenii fără adăpost își construiseră locuințe modeste care profitau de acoperișul solid de beton armat și care creșteau de sus în jos, atingînd, uneori, solul sau terasele caselor vechi, aidoma unor cuiburi de rîndunică construite din lemne, fiare, pînze și alte resturi recuperate în urma demolărilor. Panourile laterale ale pasajelor, spulberate uneori de vînt, ajungeau jos, unde erau rapid recuperate și integrate în opera trudnică, animată de entuziasmul paradoxal al lipsei de speranță. Prin găurile rezultate, turiștii, demnitarii și funcționarii vedeau un oraș imposibil de înțeles, scufundat în beznă și praf, sărac pînă în măduva de chirpici a caselor insalubre, un oraș de coșmar unde, în mod neverosimil, oamenii care se întîlneau pe ulițele mizerabile se îmbrățișau și își zîmbeau, părînd să aibă timp unul pentru celălalt.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
