Orașul dintre stînci și ape
Ce poate fi mai sălbatic și mai neîmblînzit decît o stîncă? În Helsinki poți ieși din apartament pentru a te cățăra pe stînci din granit. Pare că oamenii de aici au construit orașul în așa fel încît să rămînă zone sălbatice în interiorul lui, într-o reprimare plină de modestie și înțelepciune a tentației de a-ți însuși întregul teritoriu, înțelegînd profund relația directă cu natura și necesitatea ei.
Orașul a fost gîndit responsabil de la bun început, cu mari rezerve de spațiu liber, unde copiii se pot juca nestructurat, autoorganizîndu-se. Școala înseamnă doar trei ore de predat, zilnic. În rest este dedicată activităților, unde copiii învață făcînd, făurind ori explorînd natura. Mergînd pe stradă, vedeam copiii cum se joacă în pauză. Unii alergau, alții se luptau, țipau și viermuiau într-un vacarm care-mi evoca pauzele din copilărie. Abia mai tîrziu am realizat că privisem scena doar pentru că gardul curții școlii avea un metru înălțime și nici măcar nu era din plasă de sîrmă.
Toate balcoanele sînt sere, deci fațadele clădirilor sînt adesea îmbrăcate aproape complet în sticlă. Uluitor este faptul că aceasta este perfect curată, și asta nu pentru că mii de finlandezi spală geamuri zi și noapte, ci pentru că ploaia este curată. Adică picăturile, în mod foarte straniu, nu pătează. În Helsinki, mamele vin cu căruciorul pruncului pe malul mării, întind un covoraș și încep să facă yoga, indiferent cît de frig sau umed este afară, pentru că Helsinki este și orașul saunelor, unde căldura aburilor și mirosul de pin te refac după frigul îndurat.
Capitala Finlandei este urbea bibliotecilor deschise unde poți petrece zile în șir studiind, fără a avea legitimație. Este orașul triplelor perii de sîrmă fixate lîngă intrarea în imobil pentru a da jos zăpada de pe încălțări. Între stînci și ape, Helsinki își trăiește cu demnitate viața care i-a fost hărăzită, luminînd întunericul iernii nu doar cu lămpi și felinare, ci, mai ales, cu libertate și cultură. Arhitectura stilului 1900, predominantă în zona centrală, înseamnă libertate, așa cum înseamnă explorarea naturii, ieșirea pe mare. Clădirile sînt îngrijite, pictate în culori vii, strălucitoare. Sînt parcuri și esplanade peste tot, iar grădina de iarnă, o seră amplă cu plante exotice, construită din metal și sticlă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este accesibilă oricui, chiar și ca loc de picnic. De altfel, în interior, aleile sînt flancate de mese, scaune și bănci, astfel încît să poți sta cîteva ore în interior, iar mîncatul, băutul și lucratul sînt permise.
În Helsinki nu se fumează, în orice caz nu afară. Nu am văzut nici un trecător fumînd. Am văzut, în schimb, o doamnă elegantă, care-și plimba cîinele în parc, cum se oprește în dreptul unui coș de gunoi și culege cu două degete un muc de țigară căzut alături. L-a zdrobit temeinic de coș, apoi l-a inspectat cu atenție să se asigure că e stins cu adevărat și abia apoi l-a aruncat la coș. Aici amenda pentru aruncarea unui muc de țigară pe jos este de 80 de euro. În Helsinki, muzicienii Filarmonicii Sibelius ies în fata instituției și țin cursuri gratuite de muzică pentru copii și părinții lor.
Pe stradă, pietonii au prioritate absolută. Sînt puține semafoare, majoritatea traversărilor sînt doar semnalizate. Șoferii opresc și cînd ești la doi metri de zebră și așteaptă liniștiți să treci strada. Helsinki este un oraș fără noxe. Aerul este pur și simplu curat. Adică fără microparticule, fără praf, fără mirosuri. Doar pur.
Pesemne că sînt și alte neajunsuri în Helsinki, în afara întunericului și a frigului iernii, dar nu am avut eu răgazul să le identific. Vizitînd orașul, am avut senzația, mai mult ca oricînd, că mă aflu în altă țară. Una în care autoritățile centrale și locale sînt în slujba cetățeanului.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
