Omul cel bun din Seciuan

Cu noua sa premieră de la Bulandra, regizorul Andrei Şerban repune în discuţie un fenomen dezumanizant. Comercialul – în traducere liberă şi în toate sensurile, devenit idol în economia liberului-schimb de iluzii, devorator insaţiabil al celor ce i se închină. Scandalul ieftin a ajuns marfă de preţ, infatuata tichie scoate la mezat chelia. Păstrînd proporţiile, scenele noastre reflectă acelaşi efect al globalizării în aria gustului comun/prost. Şi încă, un gust normativ deja. Publicitatea îi conferă o identitate care-i lipseşte. Producţii modest-bulevardiere sînt prezentate drept momente epocale, dacă nu „de o frumuseţe nepămînteană“ (sic!), pentru care, să recunoaştem cinstit, nu prea avem senzori. Sordid în formula polemicii rudimentare, odată cu teritoriile acaparate prădalnic de mass-media, audiovizualul inclus, comercialul este hrana de toate zilele a năpăstuiţilor; victime şi paraziţi deopotrivă.

Numai de distracţie nu ducem lipsă, încît, dacă n-am devenit nostalgici înăcriţi, după experienţele care ne-au marcat spiritual, pornind de la Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie şi generaţiile care le-au respectat tradiţia lucrului bine făcut, paradigmatic şi prin confruntarea aici, ca şi într-o Europă confiscată, după război, de ideologia primatelor, unde au performat miraculos creatori de talia unui Grotowski sau Joszef Szaina, cu atît mai mult nu poţi ignora ascensiunea gorilelor consumeriste, însoţite de alaiul voioşilor tovarăşi de drum. În acest climat în care excepţiile, cîte sînt – să-l numim, de pildă, pe Victor Ioan Frunză –, confirmă regula unui sistem curat democratic&original, expandînd azi în toată splendoarea lui, parcă nici nu mai contează încrengătura de interese meschine, gravitînd inerţiatic în jurul vreunui centru pentru un oarece profit – vorba lui Nenea Iancu. Independent de conjuncturi şi independent prin însăşi structura sa de artist-pedagog în înţelesul ales al cuvîntului, regizorul „fără stil“ Andrei Şerban montează Omul cel bun din Seciuan într-un registru al diferenţei, continuînd astfel un traseu exemplar prin obstinaţia de a experimenta rămînînd el însuşi. O aventură care, nu e de prisos să ne reamintim, după epoca inaugurală a anilor ’90, cînd Naţionalul bucureştean a fost, pentru cîţiva ani, doar Kilometrul 0 al teatrului din această ţară, este reluată cu o montare blamată de cîteva voci autorizate (este vorba de spectacolul Purificare de Sarah Kane, realizat la invitaţia lui Ion Vartic, directorul Teatrului Naţional din Cluj), cariera uneia sau alteia dintre acestea evoluînd parcă drept recompensă pentru bobîrnacul dat neagreatului corp străin în coastele ierarhiei. Restul e istorie şi memorialistică în O biografie (Ed. Nemira). Bertolt Brecht, dramaturgul privirii critice prin distanţare şi părinte al teatrului epic, cu rădăcini în tragedia greacă şi în Teatrul No,  îi oferă creatorului de teatru, aici şi acum, cheia şi formula pentru un joc între extreme şi pretextul de a metamorfoza relativitatea destinelor într-un insolit tîrg al deşertăciunilor. Distanţare şi compasiune, pe de o parte, o lume răsturnată, în care cerul e figurat de o cîmpie de maci crescînd din tavanul scenei, asemenea tărîmului pierdut, inaccesibil celor ce trăiesc ca individualităţi divizate într-un labirint al supravieţuirii, patronat de speculanţi şi escroci filantropi, cum altfel decît supermani. Shen Te, prostituata care nu şi-a vîndut sufletul, e, în interpretarea Anei Ularu – pe care am revăzut-o, la ani buni de la debutul în rolul nimfetei nabokoviene în Lolita, regia Cătălina Buzoianu –, personajul ce focalizează contradicţiile şi drama autentică a unui univers condamnat, fragilă şi vibrantă precum un instrument bine acordat în mîinile unui maestru. În plăsmuirea acestei eroine al cărei ţipăt de disperare pare un strigăt în pustiu, dar care cheamă, invocă, face paradoxal să iradieze speranţa, undeva la ieşirea din labirintul pe care-l parcurge pînă la ultimul impas, căci „omul nou“ prefigurat aici, ca şi în celelalte spectacole marca Andrei Şerban, se naşte din încercări şi suferinţă asumată, nu asemenea unei piese de schimb într-un angrenaj ruginit, încă mai puţin prin naturala predare de ştafetă între generaţii, ci un mister în care avem şansa să ne regăsim. Textul transpus în pagina adaptării semnate de Andrei Şerban şi Daniela Dima, spre a sluji viziunea regizorală, fără deranjante adăugiri, are tonalitatea justă, percutantă, dată de reprezentare. Pentru că interpretarea este finalitatea actului de creaţie, conferindu-i consistenţa şi rezonanţa personalitaţilor angajate, majoritar tineri. Pornind de la spaţiul de joc propriu-zis, în manieră neorealistă a scenografei Iuliana Vâlsan, cu două planuri contrastante, ce sugerează starea personajelor şi, prin analogie, a schizoidiei momentului trăit – „Seciuan e Bucureşti“ –, exhortează un actor şi, dintr-odată, fantasmele rămîn suspendate în aerul rarefiat al legendei, precum oraşul mirific din fundal, după care tînjesc localnicii dintr-o mahala asiatică, îngropaţi de vii în insalubrele lor adăposturi de noapte, mărginind avanscena. (Construite din materialul placajelor, cu slogane împotriva „ciocoilor“, „mogulilor“, sus şi jos, dreapta-stînga, militantism de paradă, surprinzator în acord cu pantomima muncii robotizate, desprinse din secvenţele tragicomice ale filmului lui Chaplin, Timpuri noi.) Îndreptăţind întrebarea: oare viaţa de „dincolo“, din fascinanta lume de neatins, nu este decît o Fata Morgana, sau reduplicare vrăjită, cum ar spune unul din marii umorişti ruşi, care a plătit, ca atîţia alţii, pentru vina de a nu tăcea – „Să fie vreo vrăjitorie?“ pare o uimire de drept-credincios, dar în plin stalinism… –, a celei de aici. Răul se manifestă ca disponibilitate, disponibilitate oarbă, iar dedublarea e expresia acestui păcat mortal. Vreo aluzie la adresa maeştrilor, de orice vîrstă, nemuritori!? Dostoievski observa că vanitatea sporeşte odată cu bătrîneţea. Oricine poate fi contestat pentru un gest sau altul, dar trebuie să protestăm împreună cu Behemoth, motanul cu samovarul fumegînd în braţe, din capodopera lui Bulgakov – Maestrul şi Margareta: Dostoievski este nemuritor.  

Mare parte din distribuţie interpretează mai multe roluri şi aceasta nu într-o convenţie a măştilor schimbătoare, urmărind exersarea mijloacelor actoriceşti, de amorul artei. Poate chiar şi-n viaţă. Vlad Ivanov îl interpretează pe bunul sacagiu Vang, martorul şi comentatorul tramei, dînd nota grav-ironică a ultimului dintre cele trei finaluri. Schilodit de bogatul frizer filantrop Shu Fu, interpretul/personaj reintră în scenă din partea opusă, în pielea călăului său, personaj descins din Broadway-ul tuturor posibilităţilor, fireşte, în postura unui superman înzestrat cu secrete magice, cu smile-ul nesfîrşit lipit pe obraz, obrazul bine văruit, într-un show zburdalnic, copie de Mister fantast dintr-un film de consum, prezent pe toate canalele TV. După ce-şi cîntă partitura de gangster parodic, întrupare a succesului atoatecuprinzator, iese suflînd în pistoalele imaginare, cu care şi-a nimicit adversarii asemenea. Umorul sau ironia lui Andrei Şerban e, nu o dată, caustică. Vlad Ivanov mai interpretează rolul Femeia. Zeiţele ce-şi găsesc lăcaş de-o noapte în casa prostituatei Shen Te, care va fi răsplătită în bani, necesari pentru a-şi deschide un chioşc de tutun, întreprindere repede falimentată de rude, prieteni, looser-i, carnavalescă amalgamare de marginali, luînd repede totul în stăpînire –, mult ostenite de căutarea unui singur om bun, se înscriu în regula jocului. Rodica Mandache (Zeu 1) declamă candid preceptele impuse de sus bietelor făpturi umane, pentru ca apoi, în rolul Doamna Iang, să se convertească într-o mamă sîcîitoare, obsedată de bunăstarea şi profitul căsătoriei fiului Sun (Cătălin Babliuc interpretează cu acurateţe şi nuanţe bine strunite rolul pilotului fără avion, de care se îndrăgosteşte Shen Te, incapabilă să vadă, dincolo de imaginea închipuită, adevărul crud care îi va da lovitura de graţie); pronunţatul accent evreiesc în care îşi rosteşte pledoaria are ambivalenţa farmecului şi a polemicii implicite cu „bunul român“ din fantasmele ideologiilor neaoşismului îndătinat. Lipsită de culoare, cît de anost ar fi sunat pedanta predică uzată de zeii căminului burghez – în vremea lui Brecht, fără doar şi poate va fi trecut drept insultă la adresa bunelor moravuri –, necesitînd intervenţia foarfecelui. Soluţiile regizorale explorează, pe de altă parte, ceea ce a fost novator la începutul secolului XX, de la Max Reinchardt, expresionism, teatrul politic al lui Erwin Piscator, care, într-o măsură, l-au influenţat pe Brecht, nicidecum dintr-un interes arheologic, pentru că Andrei Şerban nu are nimic de-a face cu experimentalismul obtuz şi comercial în mare vogă, ci pentru similitudinile descoperite între epoci ameninţătoare. La cîte manufacturi amatoristice din Europa Occidentală s-au perindat în turneu, desangvinizate, dacă vor fi avut cîndva viaţă, actori stîngaci, texte anodite ale vreunui autor de succes la el acasă, în realitate însăilări autobiografice de jurnal intim, ajungi să te întrebi dacă nu cumva asistăm la deriva comună a valorilor, sau sînt doar şuşe puse la cale de impresari ori directori cu interese oculte. În 1993, primul director al Naţionalului bucureştean a demisionat cînd a perceput riscul de a se transforma într-o agenţie de turism. Şi nu este o legendă cum încearcă unii să ne încredinţeze, rămaşi în funcţiune indiferent de contextual politic/social, că oricît ar părea de ciudat, cultura poate fi o bună sursă de afirmare&substanţiale beneficii, de genul celor aflaţi la putere. Pînă cînd, în urma vreunui incident, îi vedem pe sticlă reduşi la adevărata lor statură. Sînt parte din răul în ascensiune şi în toată banalitatea lui – „banalitatea răului“ i-a spus Hannah Arendt, dar şi „fantasticul banalităţii“, dacă preluăm ca simbol titlul unui remarcabil eseu despre Gogol, scris de Lucian Raicu –, fenomen pe care acest spectacol şi-a propus să-l radiografieze. Poate că echipa, aşa cum a apărut la premieră, nu este îndeajuns de sudată, Andrei Şerban lucrînd îndeosebi cu actori tineri şi foarte tineri, care mai au timp să se desprindă de influenţele şcolii, sau ce au deprins, din colaborări întîmplătoare, cu siguranţă, că ritmul reprezentaţiei îşi va regăsi măsura deja prefigurată, dar spectacolul e atît de profund semnificativ, încît encomiasmul l-ar parazita. Se mai cuvin relevate creaţiile actoriceşti ale lui Adrian Ciobanu, actor căruia îi redescoperim personalitatea scenică în roluri secundare, Manuela Ciucur (Zeu 2/Doamna Shin) şi Mirela Gorea (Zeu 3/Nepotul), care, făcîndu-şi apariţia ca ostenite divinităţi, îşi desfăşoară potenţele expresive cu minuţiozitate şi aplicaţie. Strălucitoare – Daniela Nane, în rolul Proprietăresei hulpave, perfect adecvată personajului ce se bizuie tocmai pe mijloacele de seducţie pentru a-şi devora victimele. De remarcat prestaţia foarte tinerei Ana Covaliuc (Băiatul). Majoritare în distribuţie sînt actriţele, fie în roluri de bărbat sau roluri de compoziţie. Ilustraţia muzicală semnată şi interpretată de Raul Kusak constituie un element substanţial în economia ansamblului. Omul cel bun din Seciuan este un spectacol care merită să fie revăzut.

Valentin Dumitrescu este critic de teatru şi membru UNITER.

Foto: C. Bilciu