Olimpul litoralului românesc (2)
Aidoma curtenilor care, la Versailles, dormeau în camere care trebuiau traversate pentru a ajunge în dormitorul regelui, la Olimp, rolul simbolic al vilelor nomenclaturii de pe faleză era acela de a încadra superba vilă prezidențială, Olimpul Olimpului, ca să zic așa, un munte mai mic, un derdeluș din nisip ce coboară lin spre mare, cel mai adesea pustiu, păzit doar cu strășnicie de forțe de ordine de elită.
Plaja dintre Olimp și Neptun este întreruptă de plaja prezidențială, printr-un gard ruginit ce coboară pînă în apă. O gheretă de pază blochează îngusta promenadă de pe faleză și, de acolo, sare alarmat un paznic ori de cîte ori curenții de la nord împing vreun înotător dincolo de linia virtuală care prelungește gardul pînă hăt în largul mării, cine știe unde. Pe vremuri, oamenii arătau spre vila lui Ceaușescu plini de admirație pentru frumusețea ansamblului, coborînd însă vocea ca și cînd interesul lor ar fi putut fi interpretat greșit de cooperativa „Ochiul și timpanul”. Totuși, dictatorul nu iubea marea cine știe ce pentru că eu nu l-am văzut niciodată pe plajă. Copil fiind, îmi imaginam că vizita Olimpul doar iarna, avansînd cu vîntul în față pe dig, într-un palton negru. Acum, pe digul prezidențial, refăcut și extins, ca și pe plaja prezidențială, este raiul pescărușilor, pentru că acolo, în afară de un tractor care ară nisipul în fiecare dimineață, la ora 7 fix, indiferent dacă este sau nu cineva la vilă, rareori se arată vreo siluetă sau vreun grup, iar umbrelele vaste stau, mai mereu, închise. Totuși, atunci cînd vreun om lasă urme pe nisipul netezit temeinic de tractor, acesta pare pătruns de o tristețe metafizică, căci, oricît ar fi nisipul de greblat înăuntru, dincolo de gardul ruginit și ghereta de pază, lumpenul petrece superficial, cu bere și cartofi prăjiți, cu muzică proastă dată la maximum și cu „porumbelul de la mare, cea mai fragedă gustare”, cu „nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii”, cu „nămol și piatră de baie avem”, cu tot acel freamăt și acea libertate prea puțin îngrădită, specifice unui pămînt împărtășit de multe culturi, așa încît, deși gardul oprește poporul să-și extindă cearceafurile pe nisipurile prezidențiale, nu poate să-ți scape faptul că tu ești în colivie și votanții afară și, în ciuda faptului că sînt săraci și cu duhul, și la pungă, ei rîd și se bălăcesc, în timp ce tu îți tîrșîi pașii pe o plajă prea mare și prea pustie, lîngă o apă unde nu ai voie să intri decît sub strictă observație, căci viața ta este cu mult mai valoroasă decît a celorlalți.
La nici un kilometru de magnifica vilă prezidențială, cu pereți ei din travertin și vitraje ample, prin care s-ar vedea ceva dacă nu ar fi trase perdele somptuoase făurite nu demult la închisele țesătorii socialiste, cum spuneam, în linie dreaptă, se află imunda haltă Neptun, loc al epifaniei și al celei mai dure confruntări a călătorului cu sine însuși. Acolo opresc trenurile ce aduc turiști la Olimp sau, după caz, îi iau spre casele lor. În ambele situații, aceștia trebuie să dovedească abilități fizice de excepție, hotărîre și sagacitate, căci treapta vagonului este mai sus decît o masă obișnuită, iar oamenii trebuie să urce sau să coboare cu bagaj. Persoanele în etate care ajung tefere jos, pe peronul denivelat, sau sus, pe podeaua infectă a vagonului, înalță rugăciuni de mulțumire, într-un cor susținut de cei scunzi, de cei supraponderali și, în general, de toată suflarea care nu merge la sală de trei ori pe săptămînă sau pe munte în fiecare week-end. Privind cu consternare la haosul îmbarcării, mi-am închipuit sosirea președintelui cu trenul în halta Neptun: cu scrîșnet de frîne, trenul se oprește, iar angajații CFR Călători aleargă cu un palet roșu pe umeri să intercepteze primul pas al primului om în stat, ca galii pe Abraracourcix, în timp ce, pe la toate celelalte uși de vagoane, oamenii de rînd își aruncă întîi valizele jos, apoi sar și ei, care cum poate, aterizînd în picioare sau în patru labe, după norocul și înzestrarea fiecăruia.
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele. Cînd vezi alergînd în lungul țărmului rugbiști masivi, care la fiecare pas intră în nisip pînă la gleznă, sau jucătoare de volei suple care levitează literalmente deasupra plajei, ori karatiștii care se antrenează în valuri, încercînd să mențină postúri dificile în ciuda turbulenței, nu poți să nu te gîndești la tăria de caracter a acestora, oglindită de tăria unor caracteristici fizice impresionante. Prezența lor structurează spațiul plajei, pentru că antrenamentele au loc pe platoul artificial, singurul loc mai amplu unde poate fi delimitat un perimetru orizontal și se pot monta marcaje ale unor terenuri de sport.
Cu toate că și în Olimp, ca și în alte stațiuni românești, se construiește mult și prost, totuși, printre clădirile rău amplasate care închid peisajul, pot spune că se construiește și foarte bine, într-o proporție remarcabilă, iar arhitecți foarte buni gîndesc, deja, viitoarele clădiri de acolo. De fapt, cred că această luptă încă netranșată, între sălbăticie și colonizare, între artă și kitsch, între libertate și constrîngere, între rațional și stupid, între interes și nepăsare, între arhitectura banală, simplistă și cea sensibilă, articulată mă fascinează și, an după an, vin la Olimp nu doar pentru a mă bucura de generozitatea unei naturi vindecătoare, ci și pentru a fi, poate, martorul unor schimbări care, în esență, sînt nu doar ale stațiunii, ci ale societății românești, în ansamblul ei.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
