Oh salvie levănțică iasomie trandafir
Gîndul prim fusese acela de a schița, la dispariția lui Mircea Anghelescu (12 martie 1941– 22 aprilie 2022), ceea ce se cheamă un profil intelectual. Nu întru totul inutil, căci studiile lui sînt, multe dintre ele, inevitabile și prin urmare merită cunoscute. Dar scontata neutralitate a tonului venea de altundeva: dintr-o anume nevoie personală de anesteziere. Am ținut mult la profesorul Anghelescu, prea mult cît să nu fi primit, pe 22 aprilie, vestea ca pe una pur și simplu cumplită și nedreaptă, despre care e impudic să vorbești. Mai bine despre cărți, așadar. N-ar fi trebuit decît să-mi revăd o parte din cronici (îmi dau seama, am scris despre toate volumele lui recente, fie în România literară, fie în Timpul, cîndva, fie aici, în Dilema veche) și, pentru conformitate, să fac efortul de a privi altfel, de astă dată bilanțier și concluziv, observațiile mai vechi. S-a întîmplat, însă, ca tocmai în dimineața în care scriu aceste rînduri, să primesc pe Facebook o înștiințare a cărei involuntară inadecvare, de ordin tehnic, desigur, m-a tulburat: mi se sugera să-i urez „la mulți ani” Nadiei Anghelescu, soția profesorului, plecată și ea dintre noi în toamna trecută.
N-am să intru în vortexuri simbolice, dar episodul m-a trimis direct la un moment povestit de aceasta în memoriile ei publicate la Editura Polirom, Mic jurnal cu amintiri: „În anul al doilea, relația s-a mai consolidat, dar tot avea suișuri și coborîșuri. Eu îmi notam pe scurt într-un carnețel ce făceam în fiecare zi, și aveam pentru relațiile cu Mircea un limbaj secret: azi m-am simțit bine sau azi am fost supărată. Destul de des eram supărată, pentru că el nu-mi dădea mie toată atenția. Cu toate acestea, în scrisoarea adresată părinților în 26 mai 1960, dădeam socoteală astfel de ce făceam eu în București: în București e primăvară frumoasă, și am simțit primăvara asta poate mai mult ca niciodată. Am fost de cîteva ori în Parcul Stalin, care e locul ce-mi place cel mai mult din București. M-am împăcat definitiv cu Mircea și nu cred că o să ne mai certăm vreodată. Scepticii pot să rîdă, am să dovedesc însă că nu vorbesc prostii”.
Repet, n-am de gînd să cad în lecturi fantezist-simbolice și să invoc cine știe ce „sincronicități”. Dacă spontana convingere a unei studente de nici douăzeci de ani e fără-ndoială emoționantă pînă azi (cu atît mai mult cu cît, s-o spunem: a avut dreptate...), uluitor mi se pare că acest pasaj epistolar consună cu versurile, mult ulterioare, din probabil cel mai frumos poem al lui Virgil Mazilescu: „viață moarte viață moarte / pentru că ne-am despărțit de o mie de ori / pentru că ne-am despărțit de o mie două sute patruzeci / şi patru de ori / noi nu ne mai putem despărți niciodată niciodată // oh salvie levănțică iasomie trandafir”. Abia asta e amețitor: felul cum adevărurile simple ale inimii se înalță pînă în pragul marii poezii. Fără s-o știe, fără s-o intenționeze și, mai ales, fără să facă, numaidecît, caz de asta. Cum s-a întîmplat cu Neli și Dinu Pillat, cum s-a întîmplat cu Lyggia și Gellu Naum, cum se întîmplă... Au, aceste întîlniri miraculoase, ceva discret și delicat, o căldură aparte, așezată în pliuri, în anse, în paliere. Nu neapărat inaccesibilă, dar inaparentă la suprafață.
Nici pentru mine n-a fost evidentă decît cu timpul. La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“. Nu-i eram, oficial, student, dar, în anii facultății, obișnuiam să-mi „dublez” cursurile de literatură, mergînd și colo, și colo, adică și la seria mea, și la seria paralelă. Îi citisem deja cîteva cărți, așa că prezența lui mi s-a impus, ca să zic așa, din avanposturi: în termeni colocviali, știa carte. Emana siguranță, ferindu-se să facă, totuși, din asta un instrument al vanității. Dimpotrivă: nu doar postura, dar și timbrul lui inspirau o franchețe sportivă. Mai tîrziu abia aveam să aflu că fusese scrimer de performanță. Îi plăceau, așa mi se părea cel puțin, dintre pașoptiști, majorii: lui Heliade Rădulescu i-a consacrat o excelentă biografie și o ediție științifică absolut remarcabilă, chiar dacă selectivă; pe Filimon l-a editat, de asemenea, exemplar, la F.N.S.A. Extravaganță a vîrstei, probabil, eu mă dădeam în vînt după minori. Mai rău, după obscuri: Ioan Catina, C.D. Aricescu, Al. Pelimon, N. Crețeanu. Îmi închipuiam că-l voi deruta cu opțiunile mele și mă amuzam citînd ba din unul, ba din altul. Mă înșelam: nu mai puțin amuzat, dar înțelegător, patern aproape, îmi recomanda în pauze piste curioase pentru (chiar ăsta era cuvîntul) „bigudiurile” mele. I-am fost foarte îndatorat cînd, peste cîțiva ani, în lucrarea de absolvire, aveam să mă mișc dezinvolt printre sutele de referințe freatice ale Levantului lui Mircea Cărtărescu.
Particule fine
Adevărul adevărat e că de asemenea răscoliri chirurgicale, pe spații mici, nici profesorul Anghelescu nu era străin. Cu toată vocația lui sintetică, cu toată sobrietatea panoramărilor lui (vezi Preromantismul românesc, din 1971, vezi Literatura română și Orientul, din 1975, vezi Poarta neagră din 2013 sau Lîna de aur din 2015), Mircea Anghelescu n-a ratat niciodată ocazia de a descompune în particule fine amănuntul istorico-literar. Mi-amintesc, de exemplu, cum, într-o altminteri neutră Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu (1973), în jumătate de pagină el explică de ce versul eminescian din Epigonii („descifrînd eternitatea în ruina unui an”) nu se referă, cum în mod tradițional s-a crezut (și anume: a crezut-o Anghel Demetriescu și a perpetuat-o E. Lovinescu), la poemul Anul 1840, ci la o altă elegie a aceluiași, Un ceas e de cînd anul trecu: „Căci știu eu viitorul... El nu poate să fie / Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut; / Bogat de chinuire, deșert de bucurie, / Pustiu, fără nădejde, sălbatec și tăcut”.
Mi-amintesc, iarăși, cît efort a investit pentru a o recupera, în peisajul istoric al epocii, pe adevărata Pena Corcodușa (o elegantă matroană, se pare, despre care corespondența lui Alecsandri dă seama într-un rînd) din țesătura Crailor de Curtea-Veche. Astfel, în februarie 1858, de la Nisa, I. Bălăceanu îi scria poetului Doinelor și lăcrămioarelor: „Îmi ceri adrese ale unor femei de măritat. Cunoscîndu-ți natura esențialmente vagabondă și necrezînd nici o vorbă din pretinsele tale mîncărimi matrimoniale, eu îți trimit adresele a două cunoscute tîrfe: 1. Madam Pena, strada Sf. Spiridon, lîngă colegiu; Madam Draga, lîngă intrarea principală în Cișmigiu, str. Știrbei-Vodă”. În aceeași carte din 1988, Textul și realitatea, Mircea Anghelescu mai repară nu una, ci două inadvertențe perpetuate zglobiu de exegeza noastră. Ambele, referitoare la minusculul (în toate sensurile) Daniil Scavinschi, și el citat în Epigonii. Legenda curentă, pusă în circulație de C. Negruzzi („Un poet necunoscut”), face din Scavinschi un ipohondru melancolic, care, tocmai de teama bolilor, se tratează după ureche cu mercur și care, firesc, își găsește în felul acesta sfîrșitul. Ce constată Anghelescu cercetînd Arhivele Naționale e, întîi, că omul nostru avea o solidă educație medicală și că, în al doilea rînd, el chiar era suferind de boli cît se poate de reale, nicidecum închipuite.
Același Negruzzi e la originea unei alte confuzii, de astă dată interpretative. E vorba despre poemul Călătoria dumnealui Hatmanului Constantin Paladi la Feredeile Borsăcului, pe care autorul Păcatelor tinereților îl reproduce fragmentar, fără măcar vreun disclaimer editorial, ceea ce face ca Aron Pumnul să-l preia ca atare în Lepturariul său, iar Eminescu (și, după el, toți istoricii literaturii, pînă la Călinescu, inclusiv) să-l comenteze trunchiat și anapoda. Căci, departe de a fi o meditație bucolică sub tegmine fagi, Călătoria... e un poem de-a dreptul goliardic: scăldat în vin și garnisit cu dezmierdări lubrice. Stimulat de observațiile esențiale ale lui Mircea Anghelescu, am documentat, nu demult, contextul într-un articol apărut în revista Transilvania. Dau, spre ilustrare, cîteva versuri din partea inițială, rămasă în manuscris vreme de două veacuri: „lar mai vîrtos pătimașul de lumeasca neputinţă, / Ce face pre om în lume o netrebnică ființă, / Ce-i răpește bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sîmţirii / Pre care razimă toată harmoniia însoţîrii, / Și mai mult acesta încă acolo să norocește / Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobîndește”.
Aș mai adăuga, între numeroasele astfel de bijuterii revelate de Mircea Anghelescu (inclusiv în recenta și, din păcate, pentru totdeauna neterminata O istorie descriptivă a literaturii române, din care-a apărut un prim volum cît se poate de ofertant), un remarcabil studiu despre D. Bolintineanu, cel din Conrad, privit, în sfîrșit, și altfel decît ca o sursă incontinentă de viziuni exotic colorate: și anume, ținînd cont de adnotările pe care poetul însuși a simțit nevoia să le plaseze la finalul poemului său. E ceea ce face din romantismul altminteri flanant al imaginilor o a doua (măcar prin intuiție tehnică și printr-un parfum de bibliografie) Țiganiadă: „Ce este cu totul neașteptat pentru cel care are răbdare să intre puțin în laboratorul acestui poet agitat, nedrept cu propria sa poezie, este să descopere dedesubturile, urzeala acestei țesături care este poemul Conrad, în care «notele esplicative» trebuie să fie citite cu aceeași deschidere ca și versurile și a cărui viziune se sprijină pe o bibliografie impresionantă. Se știe că în ultimele sale luni de viață poetul își pusese la loterie biblioteca pentru a avea cu ce plăti spitalul, dar n-am văzut nici o referință la o listă a celor o sută și unu titluri care o compuneau și le putem regăsi pentru a afla cam ce citea sau măcar răsfoia Bolintineanu pentru a se documenta în acest scop, cărți pe care începuse să le cumpere probabil cînd era încă proaspăt venit la Paris”.
Înainte de a vorbi, deci, despre profesionalismul cercetării, despre sobrietatea tonului, despre amploarea documentării, despre erudiția fără parapon și despre vocația mentoratului (fără doar și poate reale, în ce-l privește) s-ar cuveni să trecem prin aceste observații stabile, sigure, inefasabile pe care profesorul Anghelescu ni le-a lăsat. Căci dacă primele pot fi invocate și demagogic, acum, la despărțire, celelalte rămîn și vorbesc de la sine.
Pe https://starcast.ro/podcasturi/all-you-can-read puteți asculta, în arhiva emisiunii All You Can Read, un dialog între Mircea Anghelescu și Marius Chivu înregistrat în martie 2019.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.
