O vizită la Casa Ceaușescu
Venus Capitolina se acoperă pudic, cu un aer speriat. Vizitatorul care intră de pe Bulevardul Primăverii este el însuși surprins să dea ochi în ochi cu această femeie foarte albă și foarte goală, care se ivește pe neașteptate de după colț, răpită din contextul frumuseții ei clasice și proțăpită la nivelul solului în pridvorul „Averii Diavolului“. Un pridvor pe jumătate de hôtel particulier parizian, pe jumătate de mănăstire muntenească. Cîndva (în „vremuri mai bune?“), Venus Capitolina îl privea de la egal la egal pe cel care urca treptele pridvorului. Dar piedestalul ei, copiat şi el după originalul de la Musei Vaticani, serveşte astăzi drept propteală pentru o pancartă pe care scrie: Casa / House of Ceauşescu / Permanent exhibition / Expoziţie permanentă.
Cu piedestalul în stînga şi Venus în dreapta, vizitatorul pătrunde în vestibulul ornat cu inflorescenţe aurite, stil „Régence“. Vrea să cumpere un bilet. Dacă e român, e norocos: biletul îl va costa 35 de lei. Dacă nu e român, e privilegiat: biletul îl va costa atunci 50 de lei. Că vila Ceauşescu nu se poate vizita decît cu ghidaj e firesc. Se întîmplă şi „la case mai mari“, în Occident. Inedită – poate o demonstraţie de românească autenticitate, cu intenţii edificatoare? – este separarea dintre român neaoş şi străin de neam şi de moşie. Efortul pe care-l face ghidul pentru a sări de la română la engleză costă exact 15 lei, diferenţa. Ar fi interesant de aflat în seama căror sunete glotale, fricative sau siflante ale limbii engleze trebuie pusă povara acestei sume.
La ora 15 sînt separate oile de capre. Grupul englez este convocat mai întîi. Cel românesc este rugat să mai aştepte. Ceva mai tîrziu, grupurile se vor intersecta la etaj.
Aşteptarea nu durează mult. Cu o voce tunătoare eşti convocat „să poftiţi“.
– Haideţi! Haideţi mai repede, că intră aeru’! răsună vocea ghidei, o voce nerăbdătoare de gardiană. Pentru o clipă te întrebi dacă vocea şi tonul nu fac şi ele parte din „story“-ul ghidajului care tocmai începe, ca în parcurile de distracţii, unde ghidul e îmbrăcat în Dracula sau Vlad Ţepeş şi vorbeşte cu un glas voit cavernos. „E firesc să te conducă prin Casa Ceauşescu o doamnă cu delicateţea unei gardiene de puşcărie…“, îmi spun, cu o uşoară strîngere de inimă totuşi, şi regret pentru o clipă că nu am luat vizita în limba engleză. Poate că cei 15 lei diferenţă se raportează la diferenţa de maniere a ghidului.
– Înaintaţi, înaintaţi! răsună mai departe glasul impacient al doamnei gardiene, în timp ce vizitatorii se bulucesc sfioşi în prima încăpere, cu pian şi tapiserie de Beauvais, dăruită de Charles de Gaulle „răposatului“.
Odată vizitatorii orînduiţi în cerc cuminte şi tăcut, doamna ghid îşi spune prenumele şi ne anunţă ceremonios unde ne aflăm. Ne aflăm „în reşedinţa privată a familiei Ceauşescu“. Apreciez gustul pentru demitizare al doamnei ghid: nimic din ceea ce vom „viziona“ nu a aparţinut efectiv familiei Ceauşescu. Totul a aparţinut statului român. Din grupul de vizitatori se aud răzleţe „ah“-uri mirate. „Dar statul român cui a aparţinut?…“, mă întreb eu.
– Da, confirmă doamna ghid, toate bunurile soţilor Ceauşescu erau de fapt achiziţii de stat şi toate darurile primite de ei erau trecute în contul statului.
Cîtă modestie! încerc să-mi spun, dar nu recunosc nimic din această modestie în ce văd prin jur. Îmi amintesc, în schimb, din lecturile mele istorice, că distincţia dintre averea statului şi averea personală a suveranului e una din marile cuceriri politice ale civilizaţiei europene în primul mileniu de după Christos. Ceea ce doamna ghid ne sugerează a fi o autoînfrînare financiară plină de moderaţie (nu soţii Ceauşescu „achiziţionau“, ci statul român „achiziţiona“) era în mod evident o întoarcere la echivocul barbar de dinaintea acestui principiu elementar al dreptului roman: separarea dintre fiscul republicii şi tezaurul imperial.
În plus, totul a fost construit cu materiale româneşti – ne instruieşte mai departe doamna ghid: marmură de Ruşchiţa, cristal de Mediaş (ce-i drept, cu niscaiva lamele de Murano), lemn autohton (cu intarsii de cireş canadian). Îmi amintesc brusc că acelaşi argument îl aduce un personaj al lui Thomas Mann în favoarea lui Ludovic al II-lea al Bavariei şi a monomaniei lui palaţiale. „A îmbogăţit generaţii întregi de meşteşugari bavarezi!“, spune personajul respectiv. „Dar Ceauşescu pe cine a îmbogaţit?“, mă întreb eu.
Defilarea continuă. Şeminee false, recamiere, duchesse-brisée-uri: sînt uluit de rigoarea excepţională a kitsch-ului în această vilă de ţărani sclifosiţi. Un singur stil, asezonat cu reminiscenţe de mahala, domină întregul „ansamblu“. În timp ce el şi ea împuiau capul unei țări întregi cu realismul socialist, reședinței lor îi dădeau aerul unei imense pastişe rococo, şi încă a rococo-ului „neobrăzat“ din ajunul Revoluţiei Franceze, rococo-ul Mariei Antoaneta, cel pe care estetica iacobină îl considera (pe nedrept, altminteri) ca fiind expresia maximă a nefirescului, frivolităţii şi exploatării. Autocontradicția plină de cinism specifică tuturor tiraniilor, mai ales celor socialiste, și-a dat și de astă dată în petic, botezînd salonul de recepţie de la etaj cu nonșalantul nume de „Salon Louis Quatorze“. Dar e vorba, firește, de un „Louis Quatorze“ împănat cu picturi de Octav Băncilă.
Doamna ghid graseiază spunînd „Louis Quatorze“, iar noi apreciem culoarea „hexagonală“ pe care o aduce acest graseiat în barocul brâncuşian din Palatul Primăverii.
Urmează apoi apartamentele „copiilor“. Toţi trei copiii au locuit acasă în timpul studiilor. („La mama şi la tata“, îmi spun involuntar.)
– Toţi trei copiii au ajuns buni profesionişti. Cel mai mare, Valentin, a studiat fizica şi a ajuns un fizician reputat…
– A murit astăzi, întrerupe sprinţar o domnişoară.
Doamna ghid e catastrofată.
– Dumnezeu să-l odihnească, spune.
– Să-l odihnească Dumnezeu, răspund vreo cîţiva vizitatori, între care mă trezesc murmurînd şi eu.
– Mai bine-mi spuneaţi după ce terminam ziua de lucru! adaugă doamna ghid.
Toată casa butonează apoi în neştire pe smartphone-uri. Ştirea nu se confirmă. De unde a auzit domnişoara? A citit azi pe Internet. Dar nu mai ştie nici ea unde. E ora 15,30.
Zoia e un caz trist. Nefericire. Capul răutăţilor este, desigur, Elena Ceauşescu. (Numai ea?) În orice caz, numai ea avea apartament de zi. El, cînd voia să se odihnească, trebuia să se mulţumească cu patul conjugal.
Defilăm spre baia soţilor Ceauşescu. „Celebra baie despre care s-a scris la Revoluţie.“ Cică totul ar fi fost de aur. Aş, da’ de unde! Aflăm de la doamna ghid că în toată casa nu sînt mai mult de 200 de grame de aur industrial de 9 carate. Intru şi eu, ca să „vizionez“. Simt un spasm de greaţă în stomac: un perete întreg, cu absidă, cel din spatele vanei, e ornamentat cu mozaic de aur de stil bizantin. Arta sacră, bizantină, normandă ori veneţiană, supusă torturii de a „înfrumuseţa“ un perete de hamam. E, de fapt, de o mie de ori mai rău decît tot ce s-a scris la Revoluţie.
Apoi garderoba. „S-a spus că ea purta o haină o singură dată şi apoi o arunca.“ Aflăm că nici asta nu-i adevărat. „Ea îşi dădea taioarele la remaiat, iar el, dacă îi plăcea în mod deosebit o cămaşă, o dădea la croitor, să-i întoarcă gulerul şi manşetele.“ Ne plimbăm printr-un labirint plin de modeste confecţii româneşti, toate remaiate şi cu mînecile întoarse la croitor.
Coborîm la subsol, în cabinetul de fizioterapie.
– A mai rămas cineva în garderobă? se răsteşte doamna-ghid.
– Mai îs vreo trei persoane, răspunde o doamnă.
– Probează nişte haine, adaugă un domn care coboară din urmă.
Vizitatorii rîd înfundat. Masca impenetrabilă a doamnei ghid n-are încotro şi se destinde şi ea pentru o clipă într-un surîs egiptean.
Intrăm în hala cu piscina, secată astăzi, înveselită de mozaicuri cu păsări măiestre, curcubee şi ţărănci îmbrobodite, făcute de elevii de la Liceul de Arte.
– Ştiau să înoate? întreabă o vizitatoare.
– Aveţi răbdare! i-o taie doamna ghid. (Iar eu mă gîndesc din nou la cei 15 lei diferenţă de preţ faţă de politeţea occidentală.)
– Nu avem, o îngînă în surdină vizitatoarea, că e cald.
Odată grupul adunat în faţa horelor din mozaicuri, doamna ghid proclamă:
– Amîndoi ştiau să înoate!
„Întocmai ca Mao Zedong“, îmi spun.
Din piscină ieşim direct în caniculă. De la Museum-Shop îmi cumpăr o „Eugenie“ (în ambalajul lucios al zilelor noastre, din păcate) şi o îngheţată „Polar“. În amintirea vremurilor de altădată – pe care nu le-am mai prins decît semiconştient. La săpunul de casă în forma bustului lui Nicolae Ceauşescu renunţ totuşi. După o scurtă ezitare.
Foto: wikimedia commons
