Noul sat Matteotti

Giancarlo De Carlo

Considerat unul dintre cele mai emblematice exemple de arhitectură rezidențială italiană, cartierul denumit „Noul sat Matteotti” din Terni, al arhitectului Giancarlo De Carlo, este și o prestigioasă aplicare a metodelor arhitecturii participative. 

Istoria locuirii muncitorilor metalurgiști din Terni începe în 1888, odată cu construirea blocului cu cinci niveluri și 89 de apartamente de pe strada Brin. Acesta avea magazine și cantine la parter și apartamente pe cele patru etaje, cu o concepție insalubră, bucătării neventilate, fîntînă în curte (pînă în anii 1920, cînd clădirea a fost echipată cu rețea de apă potabilă). Deja, la începutul secolului al XX-lea, blocul, ale cărui condiții igienico-sanitare erau oricum precare, se suprapopulase, adăpostind circa 600 de locuitori. În contextul politic din 1939 se ia decizia dispersării muncitorilor din oraș și se demarează construirea a 72 de locuințe semirurale la Italo Balbo (I Matteotti), menite să ofere posibilitatea practicării agriculturii în locul chermezelor pe care muncitorii le făceau la parterul imobilului. Execuția de proastă calitate a acestora face necesară o primă intervenție de reabilitare în 1955, după care Società Terni îi încredințează proiectul unui cartier muncitoresc nou lui De Carlo.

Fidel principiilor arhitecturii participative, De Carlo declanșează un proces de consultare cu viitorii utilizatori, în urma căruia formulează cele șase principii ce generează conformarea spațial-volumetrică excepțională a ansamblului și bogăția lui formală:

1) traseele pietonale separate de cele carosabile, cu intersecții cît mai rare acolo unde este strict necesar. Acces auto la fiecare poartă și echiparea adecvată cu garaje și parcări. Trasee pietonale dimensionate conform exigențelor psihologice individuale: spații de percepție imediată, variație și sugerare de trasee, prezența naturii, finețea detaliului;

2) fiecare apartament prevăzut cu zonă verde proprie, sustrasă cît mai mult posibil controlului colectiv. Compunerea zonelor verzi private astfel încît să poată fi percepute în cadrul complexului rezidențial ca o zonă verde masivă (privatizarea la nivelul apartamentului produce un avantaj colectiv);

3) Crearea de zone verzi comune pentru uz comunitar și de servicii;

4) La nivelul cartierului, formarea de servicii publice destinate nu numai deservirii imediate a locuitorilor, ci și atragerii interesului locuitorilor din zone învecinate;

5) Tipologia de construire nici fragmentată, nici monobloc. Soluții tipologice capabile să ofere o organizare clară a mediului, fără să limiteze spațiul privat al fiecărui nucleu social, fie el și minim;

6) Tipologia apartamentelor diferită în funcție de structura familială, organizări interioare flexibile, capabile să susțină, în chipul cel mai potrivit, schimbări ale utilizării spațiului.        

De Carlo transcrie în limbaj arhitectural nevoile primordiale ale oamenilor pentru intimitate, siguranță, varietate, flexibilitate, relație cu cadrul natural și, nu în ultimul rînd, calitate și frumusețe. Detractorii lui De Carlo, printre care și arhitectul german Hermann Schlimme, susțin că autorul noului sat Matteotti își formulase cele șase puncte în atelierul său din Milano, iar ședințele participative aveau doar rolul de a-i convinge pe viitorii utilizatori de viabilitatea soluțiilor propuse de acesta. În sprijinul teoriei vine însăși imaginea ansamblului rezidențial, prea arhitecturală pentru a fi rodul unui proces participativ, afară de cazul în care acesta ar fi fost atît de bine pus la punct încît să-i fi transformat pe toți utilizatorii în arhitecți.

Independent însă de aceste suspiciuni legitime, De Carlo a reușit să realizeze diferențierea fiecărui apartament față de celelalte, generînd patru tipologii funcționale ale imobilelor de cîte șase apartamente, cu 45 de tipuri diferite de apartamente. Dacă interiorul a permis utilizatorilor modificări ulterioare, exteriorul a fost gîndit să-și conserve aspectul inițial prin chiar contractul de punere în posesie. În acest punct, arhitectul ar putea fi acuzat de dublă măsură: pe de o parte încurajează vivacitatea creatoare a utilizatorilor atunci cînd proiectează ansamblul, dar o ucide imediat după execuție. Practic, în felul acesta, noul sat Matteotti devine „înghețarea” unui moment din existența creatoare a comunității, transformările din cursul experienței de utilizare fiind limitate doar la interior. Bogăția formală a ansamblurilor vernaculare este transpusă de arhitect, o dată pentru totdeauna, în volum construit, nedînd credit utilizatorilor. În acest mod, arhitectul și-a asumat rolul clasic al arhitectului, decizie contestabilă prin prisma idealurilor de democrație exprimate de autor în diferite luări de poziție și manifeste. 

Cu toate acestea, în ciuda permanenței vizuale a spațiului exterior, satisfacția utilizatorilor este mare la Matteotti chiar și în zilele noastre, datorită faptului că fiecare locuință are un aspect unic ce o individualizează în raport cu celelalte, beneficiază de un spațiu verde privat și se bucură, în cadrul ansamblului construit, de un interes vizual specific arhitecturii tradiționale. Mai mult decît atît, faptul că exteriorul nu poate fi alterat este perceput pozitiv de utilizatori, care se simt la adăpost de o posibilă vervă constructivă care ar putea crește densitatea de locuire prin mansardări, închiderea teraselor și transformarea acestora în camere de locuit, închiderea porticelor etc. Să fi fost Giancarlo De Carlo atît de vizionar încît să fi limitat deliberat libertatea utilizatorilor de a construi în vederea atingerii unui scop colectiv mai înalt?

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.