Note şi fotografii (3)
Padova, Santa Giustina. Biserica domină ampla piață Prato della Valle și, dacă urci treptele monumentale, ajungi în umbra fațadei colosale, zidită din cărămidă. De acolo, prin ușile din bronz, pătrunzi într-una dintre cele mai mari și mai vechi bazilici italiene. Răcoarea din interior face casă bună cu liniștea, căci Santa Giustina este mai mereu învăluită într-o tăcere pioasă și misterioasă în același timp. Cu o istorie ce începe în îndepărtatul secol al VI-lea, bazilica reprezintă o lecție de stiluri arhitectonice: roman tîrziu, romanic, renascentist, baroc și rococo. Foarte puțini vizitatori ajung la Santa Giustina, majoritatea alegînd celebrul loc de pelerinaj de la San Antonio, ocrotitorul copiilor. Dar la Santa Giustina, dincolo de picturile monumentale, de sculpturi, decorații și alte opere de artă desăvîrșite, ceea ce contează este atmosfera bisericii. Vastă, răcoroasă, tăcută. Doar pașii puținilor credincioși și vizitatori punctează liniștea cu zgomotul ritmic al deplasării. Alte sunete vagi compun însăși tăcerea. Și, la un moment dat, liniștea este spartă de un zgomot mic, delicat, ritmic și care nu seamănă deloc cu cel provocat de pași.
Te întorci instinctiv să vezi ce este, ce anume provoacă acel zgomot imposibil de corelat cu atmosfera bisericii, pentru că o arhitectură cu desăvîrșire tăcută nu există. Arhitectura se relevă doar parcurgînd-o și fiecare pardoseală pe care călcăm sună altfel, în funcție de material, de nivelul de șlefuire, de alcătuirea constructivă. O piatră lustruită sună rece și sec, o dușumea din lemn sună înfundat și uneori scîrțîie, o pardoseală din pămînt bătut absoarbe zgomotul, iar una din ceramică produce clinchet metalic atunci cînd cărămizile se ating între ele. O scară îl face pe cel ce urcă să gîfîie, iar pe cel ce coboară să-și frece mîna de balustradă. Apoi, spațiul interior preia sunetul și îl reverberează, îl absoarbe sau îl amplifică, în funcție de geometrie și materiale, de dimensiuni și tipuri de suprafețe. La Santa Giustina, spațiul interior este atît de amplu, iar zgomotul pașilor atît de firav încît senzația de liniște este permanentă. Ei bine, te întorci, dar nu vezi nimic și totuși micul zgomot aparte care reușește să tulbure pacea locului se repetă cu îndîrjire. Nu mai ai încotro, curiozitatea învinge reculegerea, te ridici din strana care îți oferă odihnă și contemplare și, ghidat de auz, te îndrepți spre sursa zgomotului. În spatele unei coloane masive, cu diametrul de cel puțin doi metri, o fetiță prea mică de înălțime încearcă să ajungă la apa sfințită dintr-un uriaș agheazmatar dăltuit în piatră. Aceasta fie a fost consumată, fie s-a evaporat, căci nu mai este decît puțină, adunată în centrul unui cerc mult prea mare. Cercuri concentrice din sare arată nivelul inițial, cînd o fi fost acela.
După nenumărate încercări, copila schimbă strategia. Acum se ține cu o mînă de buza suportului și încearcă astfel să cîștige cîțiva centimetri la săritură. Durata dintre zgomote crește puțin, dar este evident că fetița trebuie să mai aștepte cîțiva ani pînă să se poată închina cu apa sfințită din acel agheazmatar. Impactul cu marmura policromă, măiestrit pozată pentru a sugera volume printr-un joc savant al pietrarilor, devine mai sonor și cineva privește cu reproș spre copil, lansînd o apostrofare tăcută și cu caracter general, adresată fetiței, dar și părinților denaturați care nu sesizează haosul provocat într-o biserică, precum și preoților și îngrijitorilor care nu iau măsuri urgente, necesare și ferme. În schimb, o doamnă elegantă se apropie blînd și, fără să întrebe nimic, o prinde cu gentilețe de mijloc pe fetiță și o ajută să salte cît să reușească. Copilul, fericit, se închină, apoi iese în fugă din biserică, alergînd la joacă. În urma pașilor ei mici și repezi, în Santa Giustina revine acea liniște atît de caracteristică, o liniște care absoarbe toate zgomotele din perioadele dintre slujbe: pași, obturatoare, lumînări aprinse, îngenuncheri, așezări și ridicări, murmur de rugăciuni, șoapte și fîlfîit de aripi.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
