Național Arena
Iau maşina, deşi locuiesc aproape. O iau ca să verific cum e cu cele 192 de locuri în parcarea subterană şi 1200 în cea supraetajată. Şi din comoditate. E sîmbătă seara, cui îi arde de călătorii? Parcarea nu-i, desigur, nicicum. Mai precis, nu e accesibilă muritorilor de rînd. Cel puţin nu azi, cînd Naţional Arena e cu porţile deschise.
Parchez pe o străduţă laterală. Bulevardul Pierre de Coubertin e plin ochi. Oameni şi maşini caută să-şi ia unul altuia locul, cît mai repede. Dau zor. Un domn cu bască iese dintr-o vilă să-şi plimbe cîinele. Un cîine bătrîn. Amîndoi par din alt film: sînt singurii care se mişcă alene. „Cînd, oare, o să se termine nebunia asta?“ întreabă omul cu bască, de parcă ar vorbi cu cîinele. „Ehe, ăsta o să fie cartierul nostru, de-acum...“ răspunde (neîntrebat) un bărbat cu baston, venind din sens opus. Acţiunea se desfăşoară însă în altă parte. La capătul bulevardului e un gard dincolo de care se înalţă Noul Templu. Iar azi, porţile sînt deschise. Deci, se dă năvală. O năvală destul de liniştită, totuşi, ca un ritual din care doar nerăbdarea tresaltă.
Prima reacţie: oau!
Trec de poartă. De o parte şi de alta a aleii, fete şi băieţi împart ziare gratuite. Un singur ziar, mai precis, D’ale Bucureştilor „ediţie specială editată de Primăria municipiului Bucureşti“ (fără alte detalii despre tiraj, echipa redacţională, tipografie ş.a.m.d.), în care Sorin Oprescu se laudă: „Am promis bucureştenilor că vor avea un stadion la standarde internaţionale şi m-am ţinut de cuvînt“, e scris mare pe paginile din mijloc ale gazetei ad-hoc, sub fotografia tip poster a Naţional Arena.
Opt pagini, hîrtie lucioasă, texte aerisite, fonturi retro la titluri, mergînd pînă la corp 102, multe fotografii color, ce surprind diferite faze ale construcţiei şi, peste tot, de la prima la ultima pagină: primarul împopoţonat cu cocarda tricoloră, primarul dînd indicaţii, primarul cu mîinile în buzunar pe şantier alături de preşedintele FRF, primarul la o masă alături de preşedintele UEFA. Nici o surpriză: mai sînt zece luni pînă la alegeri, aşa că primarul Sorin Oprescu trebuie să-şi facă numărul.
Dar astea-s amănunte pe care le poţi înghiţi sau nu. Poţi trece mai departe sau ba. Din cîte văd, lumea trece mai departe. Unii se opresc, din loc în loc, pentru fotografii. Lumina e bună.
Urc scările monumentale. De la etaj, zeci de oameni fotografiază puhoiul de pe alee. E bine. Apoi mă trezesc în mijlocul tribunelor. Mă simt ca în anecdota cu ţăranul care vede prima dată o girafă şi se scarpină în cap, spunînd că aşa ceva nu există. Mă uit să văd cum reacţionează şi ceilalţi. Cei mai spontani scot cîte un „oau!“, apoi se pun pe fotografiat.
Am mai fost pe stadioane adevărate, prin Europa. În Italia, în Germania, în Spania. Cunosc atmosfera. Dar aici e vorba de altceva. Pentru că Naţional Arena e o surpriză. În România nu se poate construi aşa ceva. Dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie, acesta ar fi fost răspunsul cel mai popular. În timp ce încerc să-mi explic, văd un bărbat în vîrstă făcîndu-şi cruce. Ca să fiu mai exact, îl observ abia atunci cînd mă înghionteşte (în momentul în care ajunge la Sfîntul Duh). Face o mişcare largă, de-aia. Oricum, nu pare genul care se duce prea des la biserică. Şi nu pare nici să ştie că i se întîmplă în ziua în care se sărbătoreşte Schimbarea la faţă. Dar îşi dădea seama că i se întîmplă ceva: are faţa senină, relaxată. Se citeşte pe ea bucurie. Lucrul cel mai interesant ăsta e: bucureştenii veniţi la stadion şi-au pierdut, nu ştiu cum şi nu ştiu pe unde, feţele posomorîte. Şi-au schimbat grimasele şi zîmbesc. Parcă sînt mulţumiţi, dintr-odată.
Privesc, iar şi iar, spre ecranele gigantice (30 m2 fiecare) atîrnate deasupra stadionului, imediat sub acoperişul rabatabil (strîns acum). Noroc că apar imagini cu Sorin Oprescu, care explică ceva, în timpul unei vizite pe şantier: reuşesc astfel să mă uit şi în altă parte.
La cinci metri mai sus, două femei, mamă şi fiică, stau nemişcate pe scaune. Trec cîteva minute, cît timp fotografiez elemente de structură şi, desigur, ecranele gigantice. Sînt la fel de liniştite, ca la teatru. Privesc. Pur şi simplu stau şi se uită, aşa. Le regăsesc acolo şi după ce dau ocol arenei. Nu-i vorbă, îşi aleseseră locuri la tribuna VIP, unde fotoliile sînt moi, confortabile. Dar fiecare loc din cele 55.000 atrage. Atunci cînd te aşezi, ţi se pare că ăla e locul tău.
Noaptea vînătorilor de instantanee
Ca să verific teoria, încep să verific. Să-mi dau seama cum „se vede“ din diferite zone ale tribunelor. Ei bine, poţi urmări un meci, în condiţii mai mult decît decente, de pe primul rînd al peluzei, din spatele porţii ori de la cucurigu (zonele din colţul terenului). Dar ăsta e bine să rămînă secretul nostru. Nu trebuie folosit ca argument de aceia care au avut ideea să repartizeze aleator locurile pentru plătitorii de bilete. Da, e o idee stupidă, care îi pune în încurcătură pe cei care vor să vină la meci cu familia. Ideea nu e să socializezi într-atît încît tu să stai într-un loc şi soţia cu copilul în altul.
Fotografiez terenul din diferite unghiuri. Apoi, treptat, venit la Naţional Arena să văd, mă transform în vînător de instantanee. Vînez chipuri de oameni. Sînt aceiaşi bucureşteni mohorîţi pe care îi ştiu de pe stradă sau din troleibuz. Dar, totuşi, par alţii. Unii fericiţi (scuzaţi cuvîntul). E nevoie de atît de puţin ca oamenii să-şi schimbe mimica feţei! OK, 146 de milioane de euro nu e chiar puţin, dar orişicît. Nu ştiu cît va costa, în final, Catedrala Mîntuirii Neamului şi nici cum va arăta. Dar pot presupune că va fi ceva mai scumpă şi că impactul real asupra oamenilor va fi mai mic. Pentru că mi se pare extrem de dificil să mai poţi obţine aşa o schimbare pe feţele oamenilor, fără să le dai, practic, nimic. Decît o senzaţie. Una de bine (greu de explicat). Timp de patru ore adun o colecţie impresionantă de chipuri. Un om bătrîn căruia nu-i vine să creadă, o fetiţă cu codiţe ţopăind pe scări, un puşti în cîrcă la taică-său, un domn serios îmbrăcat cu tricoul Naţionalei, două femei simple, foarte simple şi foarte fericite, un poliţist, un angajat BGS, un tip în maiou care se fotografiază pe sine, o tipă cu sînii generoşi, excesiv de generoşi, zîmbindu-i prietenului care o fotografiază (alături de alţi cîţiva entuziaşti care-şi fac de lucru în jurul ei).
Să vezi că mai sînt şi alţi vînători de chipuri, îmi spun. Apoi îmi dau seama că unul dintre ei mă vînează pe mine. E un domn aproape corpolent, de vreo 55 de ani, cu ochelari de soare, tricou bleumarin şi o geantă foto atîrnată pe umăr. Reuşesc să-l păcălesc şi asta mă face şi pe mine să zîmbesc. Mai mult, îl pîndesc şi-l fotografiez eu pe el în momentul în care am un unghi bun (lumina era deja perfectă, se aprinseseră toate cele 264 de reflectoare, cu un total de 2000 de lucşi).
Plec de la stadion după ce apare Sorin Oprescu în carne şi oase. Coborît parcă de pe ecranele gigant ca Badea Cîrţan de pe Columna lui Traian. Costumul e altul. De braţul lui stă atîrnat acum Corneliu Vadim Tudor. Dar asta e altă poveste. Ne apropiem de miezul nopţii şi lumea continuă să vină la stadion. Se dau feţe destinse.
Călin Hera este jurnalist.
