Obama nu-i aici
De mai bine de doi ani, America a urmărit cu sufletul la gură unul dintre cele mai importante reality-show-uri din istorie. Acela în care o fostă primă doamnă înşelată, un afro-american-oracol venit de nicăieri şi un veteran de război voiau să devină preşedintele ţării. Într-un plan secundar, planeta întreagă îşi ţinea răsuflarea, aşteptînd deznodămîntul, cu ochii aţintiţi asupra Statelor Unite. Nici greva scenariştilor, nici ameninţarea de apoi a actorilor, nici revenirea primilor, nici Hollywood-ul îngheţat de cei din urmă nu le-a tulburat mega-show-ul politic. Vîrfuri de audienţă, depăşite de alte vîrfuri de audienţă. Debate-uri pe viaţă şi pe moarte. Lovituri sub centură. Discursuri hipnotizante. Armate întregi de scenarişti gîndeau următorul pas, o lume întreagă filma şi difuza, de la miile de jurnalişti profesionişti şi trusturile de media, la telefoane mobile ale obişnuiţilor, YouTube-ul lor, blogurile, Internetul cu ecou pînă în Burkina Faso şi România. Cartofii s-au ridicat de pe canapea Personaje noi au intrat în scenă, pentru o cotitură surprinzătoare a jocului (cei care au urmărit Survivor ştiu la ce se referă Jeff Probst cînd rosteşte replica cu un "amazing turn"). Sarah Palin, guvernator de Alaska, pro-vînătoare-arme-şi-făcut copii, fostă Miss America, a bătut imaginaţia oricărui scenarist serios, care are grijă ca intriga lui să nu sară în absurd. Unii spun că din cauza ei au pierdut republicanii. Media, în schimb, şi-a reforjat audienţa, aruncînd-o din nou în suspans, pe ultima sută de metri de campanie. Emisiunea a avut un semi-final fabulos, interactiv, aşa cum o cere lumea modernă. În loc să-şi voteze favoritul de pe canapea, prin SMS, dîndu-i astfel un milion de dolari şi 15 minute de faimă, telespectatorii, aceşti faimoşi cartofi de canapea (couch potatoes, expresie încetăţenită mai ales în SUA, pentru a caracteriza dependenţii de TV), şi-au părăsit locul din faţa televizorului şi s-au dus în număr istoric la vot, oferindu-i fascinantului Obama patru ani să conducă "lumea liberă". Semi-final, pentru că emisiunea nu s-a încheiat. Ca orice program care face prea mult rating, se tranformă în altceva. Dintr-un reality-show concurs, cu mai mulţi participanţi, s-a transformat într-unul care urmăreşte viaţa unei singure vedete. King of the World. Wonder boy Oamenii vor Obama, more and more. Pe tricouri şi pamperşi, la televizor, în iPod... îi caută discursurile inaugurale pe YouTube, îi fac ode pe blog. Reality-show-ul continuă. Se votează cîinele care va ajunge la Casa Albă, clone cu rochiile primei doamne se epuizează pe eBay, poziţiile vizavi de Iran şi criza financiară sînt sorbite alături de zîmbetul charismatic care promite schimbarea. Obama a devenit King of the World, iar emisiunea lui sub formă de mozaic are audienţă globală. Liderul american mă mai trimite cu gîndul la Parfumul lui Süskind: parcă toată lumea vrea o bucăţică din aura lui magică. Revenite din vacanţa de vară, hit-urile TV - seriale cu tradiţie şi audienţă, concursuri cu dansat şi cîntat, pe scurt, armata oficială a entertainment-ului american - au fost umilite de acest Wonder Boy politic (şi poreclele noului preşedinte SUA de-abia şi-au luat avînt). După foarte mult timp, telespectatorii americani au dat anul acesta Hollywood-ul pentru Casa Albă: politicul în sine devenise un divertisment de foarte bună calitate. Şi asta, timp de doi ani, neîntrerupt, misiune aproape imposibilă, pentru orice invenţie televizuală. Înapoi în România (dar fără chef) Nu doar Cristian Tudor Popescu, apărut la TV sub o pălăriuţă de votant american, cu o zi înainte de alegerile noastre, şi-ar fi dorit să-l voteze pe Obama. Au fost mulţi ca el şi nu şi-ar fi dorit doar candidatul care să-i hipnotizeze să se ridice de pe canapea - ci, mai ales, o campanie care să semene cu cea din SUA. Nu la magnitudine - România îşi cunoaşte lungul nasului. Dar să le fi dat cineva iluzia că a pregătit o poezie şi pentru ei. Altfel, am avut şi noi reality-show-ul nostru politic. Dar el s-a desfăşurat sub un foarte reprezentativ slogan de campanie, dovedit de finalul primei părţi: Ei cu ei. S-au făcut cîteva valuri mediatice. Filmuleţe porno cu target politic navigau pe Internet, alături de audienţele premierului Tăriceanu pe Trilulilu. Certuri la TV, finalizate cu apă în freză, sau bătăile contracandidaţilor iritaţi pe la uşile studiourilor. Record la lovituri sub centură, prea multe "Sarah Palin"-uri pe cap de partid şi alegător. 133 de somaţii ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, 3 milioane de euro cheltuite în campanie de candidaţi. Reality-show-ul nostru politic nu mai urmărea nişte oameni în situaţii extraordinare, ci relua, ca într-un Banc Show, aceleaşi scheciuri cu final aşteptat. Pentru că, în România, politica a ţinut mereu de divertisment. Dar, de ceva vreme, telespectatorii nu mai vor să aibă de-a face cu el şi refuză să-l transforme într-unul interactiv. Cînd a venit momentul să-şi desemneze cîştigătorul, cartofii noştri nu s-au mai ridicat de pe canapea. Au rămas acolo să vadă primele estimări ale rezultatelor, finalul primei părţi, ca pe un film fără legătură cu realitatea. Românii absenţi la urne se uitau, la fel de absenţi, la televizor, deşi ei erau acum cei comentaţi şi analizaţi în studio. În acest timp, partea a doua a reality-show-ului îşi difuza primele promo-uri. Începeau negocierile între partide, pentru formarea unei majorităţi care să le permită guvernarea. De-abia atunci lucrurile parcă începeau să devină interesante.
