Cum să te lecuieşti de rîs

Amenda pe care CNA-ul le-a dat-o cîrcotaşilor pentru a fi spus un banc cu homosexuali mă îngrijorează, ba chiar mă revoltă. Pentru că nu văd în acest lucru decît o încercare de a impune restricţii umorului. Costi Rogozanu în editorialul său din Cotidianul din 11 aprilie aprobă amenda şi îi numeşte, nepermis de pripit, pe Huidu şi pe Găinuşă "cîrcotaşii homofobi" şi "heterosexualii verzi". Dar enunţul unui banc nu te face neapărat purtătorul acelui mesaj (dar care este mesajul unui banc?), şi încă la nivel ideologic. Este ca şi cum - pentru a lua un exemplu din literatură - recenzia negativă a unui roman scris de un evreu l-ar demasca automat pe recenzent drept antisemit. Acest gen de transfer este un abuz pentru că face un proces de intenţie. Am cîţiva prieteni gay alături de care niciodată n-am simţit că nu-mi este permis să spun bancuri cu gay. Umorul poate fi de proastă calitate (este şi cazul cîrcotaşilor, poate) şi există, din păcate, nenumărate feluri de a rata un banc bun, dar CNA-ul nu i-a amendat pentru calitatea îndoielnică a glumei (din păcate, nu e posibil aşa ceva şi, oricum, asta ar însemna să interzică cîteva zeci de emisiuni de divertisment), ci din cauza temei, a subiectului. Ei bine, aici avem o problemă: are CNA-ul o listă de subiecte dezirabile pentru umor? A alcătuit un cod, un set de reguli şi de norme cărora umorul ar trebui să se conformeze?! În ceea ce priveşte umorul, el are într-adevăr o mare problemă şi o are dintotdeauna: auditoriul lipsit de umor. Or, aici nu e nimic de făcut. Cine are simţul umorului nu se va simţi niciodată lezat de o glumă, chiar de una cu adresare directă. Cred că ştiu ce spun, doar sînt un oltean ("fusei", "mă dusei", "mîncai" ş.cl.) cu strungăreaţă, deci sîsîit ("fusssei", "mă dusssei"...) şi căruia îi place prazul! Toleranţă prin rîs Umorul nu are reguli, tocmai acesta este farmecul lui. Umorul înseamnă, înainte de orice, libertate. Defectele, prejudecăţile, devianţa, diferenţa, alteritatea - acestea sînt, ne place sau nu, marile surse ale umorului. Rîdem de tot ceea ce nu ne priveşte, nu ne seamănă, rîdem întotdeauna de celălalt, chiar şi cînd celălalt sîntem, de fapt, noi înşine. Pentru că umorul nu poate exista în afara autoironiei, el are (şi) o componentă autocritică. Umorul speculează diferenţa la maxim, dar nu pentru a genera sau pentru a întreţine conflictul diferenţei. Atunci cînd rîdem la un banc, nu o facem pentru că bancul este expresia credinţei noastre politice, pentru a ni se "confirma intoleranţele", cum total aiurea afirmă Costi Rogozanu. Anecdota este o subspecie a genului didactic în care se relatează o întîmplare veselă, reală sau fictivă, cu poantă. Bancul este parte din literatură şi trebuie judecat ca atare. Dacă eu, Marius Chivu, mă amuz teribil cu Ţiganiada, asta mă face fascist!? Cei care rîd la filmele celor de la Monty Python, la Viaţa lui Brian, de pildă, sînt anticreştini!? Bancul nu este o declaraţie ideologică, nu enunţă o teză, şi, deşi poate părea subversiv, bancul nu face propagandă. Dimpotrivă. Umorul e forma convivială a confruntării diferenţelor, umorul detensionează. Umorul nu încurajează şi nici nu legitimează prejudecăţile puse în joc - ar însemna să încurcăm efectul cu cauza -, umorul doar le preia din societate, din folclorul urban, din imaginarul colectiv. Umorul este (şi) expresia unei mentalităţi, nu el o generează. Ideologizarea umorului ar echivala cu un act iresponsabil, dacă n-ar fi mai degrabă ridicolă. Fără să-şi dea seama, Costi Rogozanu abia el confirmă intoleranţele cînd susţine restricţiile umorului. În celebra conferinţă-eseu intitulată "Cum să lecuieşti un fanatic", prozatorul Amos Oz constată că "simţul umorului este un medicament grozav împotriva fanatismului... Umorul conţine capacitatea de a rîde de tine însuţi. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea aşa cum s-ar putea să te vadă ceilalţi, umorul este capacitatea de a înţelege că, indiferent cîtă dreptate ai şi cît de crunt ai fost nedreptăţit, există o latură a vieţii care e amuzantă..." O spusese - tot într-o conferinţă-eseu: "Ideologiile între ridicol şi subversiune" - şi Andrei Pleşu care considera că umorul este o sursă de toleranţă insuficient exploatată. Dar o afirmase şi Umberto Eco într-unul din eseurile din Cinci scrieri morale, la fel şi Llosa, Salman Rushdie sau Orhan Pamuk, indivizi care, orişicît, ştiu mai multe despre chestiunea intoleranţei şi despre atributele umorului. (Scandalul caricaturilor lui Mahomed face parte din aceeaşi discuţie, şi e cu atît mai grav cînd cei lipsiţi de umor sînt însoţiţi de o bombă. Din substanţialul capitol "Falsa dispută a islamofobiei" din Tirania penitenţei de Pascal Bruckner, citez miezul: "Formaţi de o jumătate de secol în spiritul respectului diferenţei, acum sîntem îndemnaţi să nu evaluăm o religie străină după criteriile noastre occidentale... De ce o religie, doar una, ar scăpa de climatul de ironie care este o regulă pentru celelalte?". Cred şi eu că Europa ar fi trebuit să recunoască umorul drept una dintre valorile ei şi să-şi apere acest drept. Dar, passons...) Umorul dogmatic Este facil şi greşit să crezi că bancul, literatura, arta ar fi tocmai ele responsabile de puseurile de intoleranţă. Atîta vreme cît oricine, dar oricine, poate fi subiect de glumă, cum poate fi suspectat umorul de intoleranţă!? Bancurile exprimă întotdeauna realitatea, se înscriu într-un orizont de aşteptare, nu îl creează. Ar înseamna să-l învestim cu o putere mult prea mare. Apoi, simţul umorului nu se modifică, cum simplist formulează editorialistul, el funcţionează după aceleaşi reguli, dar ceva tot se întîmplă: este corupt de sechelele, de excesele realităţii epocii. Iar asta în scopul igienizării. Este cazul filmului Borat, la premiera căruia tot Costi Rogozanu se arăta îngrijorat (mai nou, văd că şi-a reconsiderat poziţia) că spectatorii vor prelua din film comportamentul şi atitudinea antisemită, misogină, rasistă etc. Ca şi cum televiziunea sau artele ar putea fi exemplare sau măcar controlate, în asemenea măsură, de o instituţie a moralităţii. Lecţia fundamentală a filmului Borat este tocmai aceasta: prin interdicţie, tendinţele rasiste, misogine, xenofobe nu dispar, doar sînt dosite şi nu trebuie mult ca ele să iasă la suprafaţă. În film, Borat nu încurajează şi nu legimitează antisemitismul, ci doar speculează antisemitismul latent, prin farsele lui. Borat este o comedie în măsura în care implică şi o mare doză de dramatism. Căci (pentru a lua alte exemple din cei deja citaţi), cum ar spune Llosa: "acţiunile necuvenite fac parte din fiinţa umană"; sau Amos Oz: "fanatismul este o componentă omniprezentă a firii umane"; sau Sabáto, care vede arta ca pe un panaceu împotriva "pulsiunilor îngrozitoare ale fiinţei", şi nu activînd, în mod programatic, cu scopul "de a îmbunătăţi relaţiile sociale ale comunităţii." Trăim într-o ţară unde încă se mai aruncă cu pietre în participanţii la Gay Pride şi mai avem încă multe de făcut pentru a ridica nivelul de toleranţă al românilor. Admit chiar că, în gura cuiva rău intenţionat, umorul poate răni şi nu poţi încuraja, în mod oficial, bancurile cu poliţişti, cu homosexuali, cu ţigani, cu negri, cu blonde, cu evrei, cu unguri, cu somalezi, cu scoţieni etc., dar nici nu le poţi interzice conform preceptelor corectitudinii politice. În concluzia sa la Teoria rîsului, Henri Bergson vorbeşte despre efectele negative ale rîsului ca fatalitate: "Pentru a lovi întotdeauna cu dreptate, ar trebui ca rîsul că recurgă la un act de reflecţie. Or, rîsul se declanşează de la sine, nu are răgazul de a vedea de fiecare dată ce punct atinge... Rîsul nu poate fi just în mod absolut. Dar el nu trebuie să fie nici bun". Dacă ar fi cunoscut termenul, Bergson ar fi spus că, la un anumit nivel, rîsul este, prin definiţie, "incorect politic". Aşa cum dogmele nu au umor, nici umorul nu poate fi o dogmă. (Ce poate fi mai sinistru decît umorul dogmatic!?) Corectitudinea politică, care a pornit prin a promova toleranţa şi recunoaşterea oricărei diferenţe (de natură sexuală, religioasă, socială, rasială etc.), riscă să devină o nouă formă de fundamentalism, un fanatism, dacă echivalează acest "a promova" cu "a impune", două noţiuni aparent congruente, dar între care există totuşi o diferenţă esenţială, aceea a opţiunii. Or, fanaticul (de orice fel ar fi el) este acela care vrea cu orice preţ să-l schimbe pe celălalt, nelăsîndu-i şi nerespectîndu-i dreptul de a alege. (Dar, oare, o categorie discriminată acceptă ea faptul că, dincolo de prejudecăţi, poate exista suficientă obiectivitate pentru a fi, la rigoare, şi criticată?! Tare mă tem că şi-a arogat deja dreptul de imunitate critică absolută.) Doar ideologiile totalitare controlau tematica umorului, şi nici măcar atunci. Există o teorie conform căreia bancurile cu Ceauşescu erau lansate de structurile comuniste ca pe nişte capsule de detensionare a frustrărilor populaţiei. Ca o concluzie, urmăriţi pe Antena 3 show-ul american al lui Jay Leno şi număraţi cîte glume incorecte politic face într-o singură emisiune. CNA-ul nostru l-ar fi interzis de mult.