Bloguri de politicieni în era tabloidului

Frank Esser ne spune că tabloidizarea este un rezultat direct al comercializării formelor de media, în încercarea firmelor de publicitate de a ajunge la mase cît mai largi de consumatori. Începută în secolul al XIX-lea prin introducerea unor secţiuni separate de sport, monden, fotografii şi alte ilustraţii, această transformare a mediului tradiţional de consum al informaţiei se traduce astăzi prin tirajele scăzute ale cotidienelor centrale şi creşterea în vînzări a ziarelor tabloid. Informaţia, astfel, se reduce la imagini din ce în ce mai şocante, la articole cît mai scurte, la dezvoltarea unor preconcepţii din cadrul societăţii în care trăim. Faptul că piaţa ziarelor româneşti şi consumul de informaţie urmăresc, în mare, aceleaşi tendinţe ca în afara graniţelor noastre nu trebuie, neapărat, să fie văzut drept o confirmare a globalizării, cît o consecinţă naturală a unei ere caracterizate prin hiperinformare. Din acest punct de vedere, Internetul joacă un rol cît se poate de important în viaţa noastră, chiar dacă România nu înregistrează un procentaj foarte ridicat de pătrundere a acestui mediu în viaţa de zi cu zi. O estimare conservatoare pentru anul 2008 ar ridica la 40% numărul românilor cu acces la Internet, majoritatea în mediul urban. Din acest punct de vedere, primele cinci cotidiene naţionale au observat o scădere a vînzărilor zilnice, în favoarea creşterii traficului internaut. Cu toate acestea, cele mai vizitate pagini de Internet sînt site-urile gazetelor de sport şi ale tabloidelor, pînă şi media de timp a utilizatorilor pe fiecare pagină fiind mai mare la tabloide decît la cotidienele centrale. Ce concluzii se pot trage din astfel de informaţii? Preferăm consumul redus de conţinut, compensîndu-l cu pictorialul ataşat sau vorbim doar de o necesitate generică de a ne obţine informaţia dorită cît mai repede posibil? Aş sugera o combinaţie a celor doi factori, deşi putem argumenta faptul că Internetul devine un vehicul de transmitere a informaţiei, complementar pentru formele tradiţionale de mass-media. Dezvoltarea site-urilor cotidienelor centrale, chiar şi ale televiziunilor, în adevărate portaluri de ştiri şi multimedia reprezintă dovada clară în acest sens. Cînd blogul îţi aduce faimă Într-un astfel de cadru, probabil că nu surprinde faptul că blogul unui tînăr are aproximativ 7000 de vizitatori zilnici. Un blog este un site care prezintă o înşiruire regulată de conţinut la care ne putem abona. Putem alege articolele pe care să le citim într-un mod complet subiectiv şi la un preţ mult mai redus faţă de orice ofrandă adusă capitalismului la taraba cu ziare. Mai mult, termenul reprezintă şi o tehnologie în sine, echivalentul propriului nostru tipar. Gutenberg a devenit banal în momentul în care Internetul a evoluat, permiţînd oricărui utilizator să-şi publice ideile în virtual, într-un mediu lipsit de cenzură, separînd conţinutul de nişte tipare grafice şi tehnologice pre-stabilite, uşor de utilizat. Evoluţia blogurilor în România vine într-o tendinţă tîrzie, la cîţiva ani după ce acestea făceau vîlvă în Vest. În măsura în care numărul acestora este în creştere, accesul la Internet se dezvoltă şi reacţia individului este de a-şi alege conţinutul la un nivel cît se poate de atomizat, astfel de surse nu pot decît să crească în credibilitate, uneori chiar în dauna formelor tradiţionale de mass-media. Evident, ceea ce privim în exterior drept naşterea unor noi forme de informare - cum ar fi jurnalismul cetăţenesc - este departe de a se întîmplă la noi, majoritatea influenţelor Internetului în societatea românească venind mai mult dintr-un senzaţionalism absolut grobian. Şi cînd politica întîlneşte blogul Nici nu a durat mult pînă cînd politicul a sesizat această evoluţie a transferului de informaţii înspre lumea internaută. Un număr crescător de politicieni şi-au mutat mesajele în acest mediu nou, inclusiv pe bloguri. La momentul în care acest articol este scris, în jur de 150 dintre ei au bloguri, în cadrul unei monitorizări a Internetului românesc. Mai mult, politica în sine este un subiect de interes în sfera blogurilor. Există aproximativ 100 de jurnalişti care scriu regulat pe teme politice, pe bloguri personale sau de serviciu, şi încă 190 de comentatori politici sau simpli entuziaşti ai domeniului. În măsura în care politicienii încep să folosească noile tehnologii, aceştia sau mai degrabă echipele lor de imagine descoperă şi faptul că Internetul nu reprezintă certitudini în ceea ce priveşte audienţa. Din contră, dictatura opiniei este una grea şi apăsătoare, imaginea politicienilor nebeneficiind de vreun plus de notorietate în cadrul acestui mediu de exprimare. Un fost prim-ministru, de exemplu, ajunge la două mii de cititori pe zi, cu maximum cîteva sute care-i citesc fiecare articol în parte. Grăitoare este situaţia în care un cetăţean român de 28 de ani (blogger-ul amintit mai sus, cu 7000 de vizite) poate comunica cu mai mulţi oameni într-o zi decît o personalitate de rang naţional, iar exemplul de mai sus nu este un caz singular. Din contră, acesta se regăseşte printre cei mai vizitaţi politicieni cu blog. Concluzia, oricît de nefericită, este că vorbim de incapacitatea unor politicieni de a controla un mediu mult mai complex decît formele tradiţionale de mass-media şi de a se face credibil printr-un mediu de comunicare în plină dezvoltare. Cu toate acestea, tocmai datorită libertăţii excesive pe care o prezintă mediul, răfuielile politice se duc şi pe Internet, începînd de la aşa-numitele virale sau clipuri, mai mult sau mai puţin compromiţătoare, care se răspîndesc cu viteza luminii, şi terminînd cu campanii propagandistice care duc la anchete parlamentare. Vorbim despre postarea pe Internet a unor poze de la accidente rutiere, care implică miniştri şi care sînt transformate în linşaje mediatice, şi despre judecători anonimi care dezvăluie pe bloguri aberaţiile şi ilegalităţile din sistemul nostru de justiţie. Iar în acest "Vest sălbatic" al hiperinformării, deloc organizat, avem o singură certitudine: consumatorul de informaţie îşi va alege fix ceea ce îl interesează. Faptul că informarea acestuia se va face printre videoclipuri, reclame inutile şi pornografie nu va schimba cu absolut nimic faptul că influxul de conţinut se face de pe un blog obscur. Blog sau mini-tabloid, revenim la ideea libertăţii de informare a cetăţeanului în cadrul unui stat democratic. Împreună, în campanie În preajma alegerilor parlamentare din acest an, mulţi politicieni îşi vor transmite mesajele de campanie pe Internet, cu rezultate cît se poate de grăitoare legate de capacitatea lor de a-şi convinge votanţii. Site-urile lor vor fi publicate fără campanii direcţionate înspre publicul-ţintă, fiind lăsate în bătaia motoarelor de căutare şi a traficului agregat din metode indirecte de reclamă. Practic, existenţa lor pe Internet va fi scop în sine, nu metodă de convingere a electoratului. În plus, nivelul serviciilor specializate în acest sens, în măsura în care nu se prezintă nici o legătură garantată între traficul primit de site-ul vreunui politician şi prezenţa la urne în favoarea sa, va reprezenta o problemă majoră în succesul unor campanii serioase pe Internet. Lipsa de organizare la nivelul unor servicii electronice în cadrul partidelor şi incapacitatea acestora de standardizare a resurselor la nivel central vor conduce la prezentarea mesajului politic pe Internet într-un stil haotic şi deloc credibil. În timp ce politicienii noştri vor continua să-şi folosească blogurile în scopuri relativ-inutile sau cel puţin în direcţia unui public de nişă, sîntem informaţi că putem cumpăra brelocuri şi umbrele cu însemnele unei campanii virtuale. Peste Ocean, într-o altă ţară, un cetăţean îşi face campanie electorală pe Internet şi strînge sute de milioane de dolari printr-un efort nemaiîntîlnit, pornind de la simple liste de e-mail-uri şi de la mesaje directe, credibile, folosind Internetul pentru a uni idei şi oameni, pentru a permite comunicarea între electorat şi politicieni. În momentul în care politicienii noştri vor înţelege că accesul liber la informaţie înseamnă şi dreptul de a alege, atunci poate că vom putea să sperăm la credibilizarea aleşilor noştri într-un mediu cît se poate de democratic. Mihnea Dumitru scrie - pe site-ul său, codexpolitic.us - despre influenţa Internetului în politica românească.