Lutul şi setea
O sită mare în care sînt puse la uscat cioburi mă face să mă gîndesc la arheologie mai mult decît o vedere cu piramidele. Măcar numai pentru asta, mi-ar fi rușine dacă primul meu articol pe teme arheologice din Dilema veche ar fi despre altceva decît despre cioburi. În plus, senzaționalizarea arheologiei în presă nu folosește – pe termen lung – nici publicului, nici arheologilor. Proiectele de cercetare încep să fie concepute cu rezultate cît mai vandabile în minte, cît mai seducătoare pentru sponsori. De partea cealaltă, publicul rămîne cu o înțelegere superficială, de tipul Trecut = Tutankhamon + Parthenon, cu ultimele două eventual asociate cumva. Iar cei care studiază arheologie au așteptări nerealiste, ca un arhitect care visează să facă Opera din Hamburg, dar constată că i se cere să facă și cîte-o benzinărie.
Fragmentele ceramice reprezintă cea mai mare parte a descoperirilor pe orice sit (nu mai vechi de neolitic). Casă fără oale nu se poate. Iar prezența discretă și continuă a ceramicii în toate straturile, alături de schimbarea permanentă a modei formelor și a ornamentelor, face din ea cea mai sigură și mai des folosită metodă de datare. Or, arheologia fără datări ar fi de neconceput. Ar fi ca și cum te-ai duce la doctor ca să ți se facă o fișă a bolii, nu ca să fii vindecat. Pe scurt, fără cioburile pe care nu le vedeți niciodată la știri, multe obiecte excepționale ar risca să cadă într-un gol de interpretare.
Dar după ce am făcut apologia banalului, trebuie zis că, de fapt, ciobul nu e nici chiar așa banal. În primul rînd, te confruntă cu unul din cele mai fascinante materiale din lume – ceramica (argila arsă). Omenirea ar fi arătat altfel dacă n-ar fi avut extraordinara baftă ca silexul și argila să fie pe cît de excepționale prin proprietățile lor, pe atît de ușor de procurat. În al doilea rînd, deși aparent nu e nimic de discutat pe marginea unui ciob, există totuși zeci de variabile ce pot fi analizate la el. Uluitoare e, între altele, diversitatea micilor incluziuni din pasta de argilă, adăugate acolo de olar ca degresant, pentru ca vasul să nu se mai crape la uscare și ardere: mică, paie, scoici, oase. Uneori – asta îi va interesa pe metatextualiști – se adaugă chiar alte cioburi fin pisate, numite grog (sau ceramoclaste). În fine, ciobul în sine poate fi purtător de frumusețe. Pe unul nu mai mare ca o monedă am văzut cîndva, precis pictați, trei delfini miniaturali, lucioși și veseli. Nu există civilizație, din neolitic încoace, care să nu fi produs ceramică spectaculoasă, de la vasele binoclu din cultura Cucuteni și de la vasele troiene așa-numite depas amphikypellon la cele bucchero etrusce, negre ca sticla vulcanică, la cupele pictate de Duris și Brygos și la terra sigillata romană. (Dincolo de zorzoane, plasticitatea lutului e în stare să ne păstreze și alte minunății – incredibila frumusețe a unei inscripții cuneiforme, ștampile pe toarte de amforă, chiar piciorușe de copil imprimate întîmplător pe o țiglă care-și așteaptă rîndul la cuptor.)
Curios e că un ciob dintr-un vas excepțional cuprinde uneori mai multă frumusețe decît vasul însuși, care, complet, se derobează dialogului, poate pentru că intră într-o categorie gata-făcută, care-ți rămîne străină, o invenție a istoricilor, chiar cînd îl ai în fața ta în muzeu. Un ciob cu o singură literă kufică, pe care l-am găsit în Maroc, m-a atins mai mult decît toată farfuria cu verset coranic pe margine din care provenea. Acum, că mă gîndesc la asta, efectul e și mai mare cînd vasul s-a spart inestetic și ai în mînă doar o jumătate de chip uman: fragmentarea potențează o atenție mai concentrată. Setea de cunoaștere se stinge bînd din vase sparte.
Acum cîțiva ani, la muzeul arheologic din Istanbul s-au instalat, ca parte a expoziției permanente, cîteva sute de tăvi cu ceramică amestecată, așa, „la kil“, doar ici-colo cîte un ciob mai acătării, exact așa cum fusese găsită în nu mai știu ce săpătură. O vizualizare puternică a ce înseamnă cultură materială, care pune o surdină binevenită elitismului din anumite muzee.
Data următoare cînd întîlniți un arheolog de teren, nu-l întrebați așadar care e cea mai importantă descoperire pe care a făcut-o, ci care e ceramica pe care o întîlnește cel mai frecvent. O să vă faceți un prieten.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons
