Lumina vie
„Să fie lumină!“ a spus Omul (peşterilor, din Antichitate, din secolul XXI) şi tot ce-a reuşit să facă a fost căldură. Focul, lumînările, lămpile cu gaz, becul electric – toate generează lejer mai multă căldură decît lumină. E drept, în ultima parte a istoriei, ne-am deşteptat şi am inventat lampa cu fluorescenţă. Adică am început să producem lumină rece – treabă pe care natura o face de zeci de milioane de ani.
Aaa, ştiu – veţi zice – o să ne vorbeşti acum de fosforescenţă şi licurici! Da şi nu. Pentru că lumina licuricilor (bioluminescenţa), în ciuda a ceea ce crede majoritatea, n-are nimic de-a face cu fosforescenţa.
Dar, înainte de licurici, hai să lămurim repede nişte termeni. Toată lumea a auzit de fosforescenţă şi fluorescenţă. În ambele cazuri este vorba de emisie a luminii, după ce o substanţă a absorbit lumină sau alte radiaţii electromagnetice. La fluorescenţă treaba se întîmplă instantaneu, la fosforescenţă lumina absorbită este reemisă mai tîrziu. Aşa vedem ora noaptea, pe ecranul ceasului. Este un proces fizic: electronii din atom sau moleculă absorb lumină, pe care o dau înapoi, mai devreme sau mai tîrziu.
Cu totul altfel stă treaba în cazul chemoluminescenţei. După cum îi spune şi numele, e vorba de lumină generată chimic. Adică nişte substanţe reacţionează, produsul de reacţie se formează într-o stare excitată şi emite lumină pentru a reveni la „normal“. Bioluminescenţa licuricilor exact asta e. Îi spunem „bio“ pentru că e generată de fiinţe vii.
Secretul luminii bio stă într-o clasă de molecule numite, generic, luciferină: „purtătoare de lumină“ (oamenii de ştiinţă preferă să fie practici şi foarte expliciţi, dar uneori, involuntar, le iese şi puţină poezie). Toate animalele, cele cîteva ciuperci şi bacteriile care îşi fac singure lumina o produc cu ajutorul luciferinelor. Iar lumina obţinută variază de la verdele licuricilor, prin albastrul bacteriilor marine care formează marea lăptoasă din Douăzeci de mii de leghe sub mări şi pînă la roşul unor peşti-dragon sau galbenul unui anumit plancton.
Întrebarea se pune singură: de ce s-a chinuit natura în halul ăsta – practic, a trebuit să înveţe chimie! – ca să doteze nişte animăluţe cu propriile surse de lumină? Răspunsul pe scurt e „pentru că… supravieţuire“. Unele sepii folosesc contra-iluminarea drept camuflaj: produc lumină pentru a semăna cu cerul sau cu suprafaţa apei şi astfel scapă de vînătorii de sub ele. Peştele-pescar are o „undiţă“ cu un „beculeţ“ pe cap, momeala perfectă pentru mulţi peşti, prea curioşi pentru propriul bine. Alte sepii folosesc nori de lumină ca pe cei de cerneală, ca să distragă atenţia prădătorilor. Iar licuricii… ahh, licuricii sînt cei mai romantici. Lor li se aprind „călcîiele“ doar cînd e vorba despre dragoste. Mă rog, sex.
Intuiţi ce urmează, nu? Acum, că ştim cum face natura, vrem şi noi. Proiectul „Glowing Plant“ a strîns anul trecut o jumătate de milion de dolari pentru a crea o plantă bioluminescentă. Ca să facem copaci luminoşi şi să scăpăm de lămpile de pe străzi, evident, cum „la ce bun?“?
Nic Sârbu este jurnalist. Scrie în Caţavencii şi pe www.sciencefriction.ro
