Lisabona sub semnul oximoronului

Publicat în Dilema Veche nr. 1 din 15 Ian 2004
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Titlul nu poetizează gratuit. Între capitalele europene, cea portugheză se remarcă prin felul deopotrivă misterios şi firesc în care contrastele, dacă nu chiar extremele convieţuiesc. Fenomen fără legătură cu alb-negrul de tip american, unde discrepanţele socio-economice opun favela, ghetoul sau dormitul-prin-gunoaie, conglomeratului de zgîrie-nori. Ochiul atent observă fără efort că Lisabona pune într-un dialog specific cele mai diverse peisaje sau personaje ale realităţii; armonizează, conferindu-le o inedită expresivitate, forme de viaţă disjuncte, aşa cum oximoronul revelează în limbaj poetic dimensiuni virgine. E drept că aspectul menţionat aparţine vîrstei prezente a capitalei lusitane, acestui început de mileniu trei, cînd memoria şi semnele marginalizării care au marcat-o de-a lungul multor decenii ale secolului XX întîlnesc evidenţa trepidantă a integrării europene. Cine face cunoştinţă cu Lisboa în acest moment al milenarei sale istorii are, aşadar, prilejul de a se regăsi în mijlocul unui spectacol neregizat, ubicuu şi continuu, care probabil în trecut era, prin natura lucrurilor, mai puţin vizibil sau altfel detectabil. Indiferent însă dacă mîine sau poimîine contrastele de azi se vor şterge sau se vor transforma, oraşul de pe Tage va fi dovedit capacitatea interioară de a unifica, în particulara sa atmosferă de sud mediterano-atlantic, discordanţe aparent fatale. O hartă imprevizibilă Lisabona e o carte închisă, care se vrea cunoscută pagină cu pagină, orice formă de ostentaţie fiindu-i străină. Aşezată în sus şi în jos pe şapte coline ritmate aproape marin, apare şi dispare. Spaţiile ei răsar neprevăzut, pentru a te uimi, ca din buzunarul unui magician. Caldarîmuri coborîtoare descarcă lanţul dens al balcoanelor şi ferestrelor, abrupt, în Estuarul multiform. Altele, urcătoare, poartă apoi, prin marea de acoperişuri, spre cerul care îşi prezintă metamorfozele gradat, ca din spatele unei cortine. Scări şi podeţe fac legătura între denivelări. Rarele zone întinse ca în palmă rezervă şi ele oricînd colţuri, ganguri, curţi interioare, sau alte ascunse, neverosimile contorsiuni - datorate mai ales faptului că parcelarea zonelor construibile pe un teren dificil a fost de-a lungul epocilor neomogenă din punct de vedere social, harta cetăţii devenind astfel imprevizibilă, contrastantă. Acest oraş mic şi mare deopotrivă poate fi străbătut la fel de util în moduri radical diferite. La minimă distanţă de fastuoasele artere sau pieţe de secol XVIII unde se circulă în automobile de ultimă generaţie şi deasupra unei moderne reţele de metrou, există încă locuri accesibile doar cu mijloace ultracentenare precum tramvaiul monovagon (electrico) sau funicularul (elevador): străzi de cîţiva metri lăţime în cartierele foarte vechi sau altele, cu o înclinaţie prohibitivă pentru orice alt vehicol. Înainte de orice, Lisabona este însă capitala care, în pofida intensului proces de modernizare, obligă să fie parcursă cu piciorul, îngăduind pasului să o cuprindă fără eforturi supraomeneşti - ca la Paris sau Roma, bunăoară; iar distanţele literalmente accesibile oferă spectaculoase treceri de la o epocă la alta, de la un stil de viaţă sau arhitectural la un altul, de la un tip uman sau un decor urban la altul. Iată-ne la Belém. Chiar în faţa Turnului de veghe (sec. XVI). Oblic peste drum, monumentul absolut al goticului manuelin, Mosteiro dos Jeronimos, iar faţă către faţă, în oglindă cu el, secolul XX: Centrul Cultural Belém, fortăreaţa stilizată a anilor '90, armonizînd oportun proporţii şi forme. Alături de acest majestuos ansamblu: cartierul... patiseriilor tradiţionale, domestic aşezat pe linia de tramvai, în etate de (numai!) un secol şi jumătate, dar bine implantat în mitologia oraşului. Imobile burgheze de epocă, încă funcţionale deşi frecvent delabrate, constituie butaforicul decor al unui artizanat alimentar obstinat antimodern în ceea ce priveşte consistenţa ingredientelor: pasteis de Belém. Pornind de aici către cealaltă extremitate a oraşului, ne rezervăm una din emoţiile indelebile. Şoseaua care acompaniază malul apei conduce într-un minim răstimp la celălalt pol (fizic şi simbolic) al Lisabonei: Expo '98. Cartierul prilejuit de Expoziţia Universală se naşte îndrăzneţ în continuare (spre ţinta Euro 2004), devenind pe zi ce trece reversul palpabil al Lisabonei istorice: Lisabona futuristă. Pe malul aceluiaşi Estuar al Tagelui, între Podul 25 Aprilie (Golden Gate lusitan al anilor '60) şi podul Vasco da Gama (17 km de şosea aerodinamică lansată peste apă la finele mileniului doi) se condensează cele mai grăitoare ipostaze ale dialogului posibil între vechi şi nou, tînăr şi bătrîn, modern şi desuet, modest şi mîndru, provincial şi metropolitan, naţional şi cosmopolit, mizer şi luxos, familiar şi monumental, imperial şi decadent. Misterul lusitan Cum să califici mai exact o capitală occidentală ai cărei locuitori au în 2003 imaginaţia, umilitatea, reculul de a găsi încă folositoare, în plin perimetru comercial central, mercerii doldora de nasturi şi dantele; de a nu ignora serviciile lustragiilor ambulanţi; de a frecventa echitabil supermarketul, băcănia familială sau modestul zarzavagiu de proximitate; de a completa marile centre comerciale cu cizmăriile sau croitoriile marginale? Cum se defineşte mai corect spaţiul urban ale cărui vecinătăţi potrivesc într-un original puzzle niveluri şi secvenţe de viaţă teoretic distante? Nu romanesc este plonjonul din eleganţa ovală, italienizantă, a Pieţei Martirilor Patriei (cu rafinate imobile de sec. XVIII, parc şi veche Facultate de Medicină) direct în rumoarea molcomă, nealienată, a vieţii patriarhale autarhice din Calçada de Sant Ana (cu miros de umezeală şi grătar, pîlcuri de vecini, rufe la fereastră, bătrîni rătăciţi în timp, chipuri fruste de cartier, taverne cu TV şi vin de casă, negoţuri cît un degetar)? Nu spectaculară devine - la celălalt capăt al ei - delta prin care această lume intră, parcă fără a şti, în atingere cu fastuoasa esplanadă Rossio din care, în sus privind peste terasele de case, vedem ridicîndu-se infailibil faţada gotică de secol XIII a Mînăstirii Carmo, filozofic lăsată să dăinuie fără bolta de ogive prăbuşită la cutremurul devastator din 1755? Desuet guvernată şi azi de statuia Marchizului de Pombal, reconstructorul cetăţii, capitala portugheză se descrie retoric. Nu dramatic este dialogul generat de întîlnirea încă frecventă dintre o clădire dezafectată de zeci de ani şi un imobil nou-nouţ, oţel şi sticlă? Nu fotografic e barocul fin al Bisericii Sf. Anton cuibărit la poalele Catedralei patriarhale, în stil romanic pur de secol XII?... Sau majestuosul palat neoclasic al Ambasadei spaniole, tangent cu modernitatea interbelică a scuarului Mayer?... Cum să caracterizăm mai bine oraşul unde orice luxos restaurant "nouvelle cuisine" sau elegant salon de coafură sînt natural completate (uneori la colţul străzii) de cea mai rudimentară frizerie populară sau pensiune cu tipice mîncăruri grele... unde funiile cu cearceafuri la uscat par intrinseci chiar şi pe cele mai elegante faţade decorate cu faianţă pictată (azulejo)? Specifica persistenţă a lumii mici în faţa lumii mari, a vetustului în faţa modernului, creează la Lisabona o dialectică a contrariilor, codificată probabil într-un soi de paradox ontologic al universului lusitan: căci mica Portugalie, pioniera marilor descoperiri geografice, şi-a cizelat persistenţa în chiar aliajul dramatic dintre grandoarea şi decăderea celui dintîi imperiu de peste mări; iar faţă în faţă cu impetuozitatea marii Spanii, aceeaşi mică Portugalie a repurtat succesul celor mai stabile frontiere europene în peste 800 de ani; aşa cum, după cinci secole de supremaţie islamică, modest-vînjoasa "portugalitate" s-a recuperat integră în secolul XII, dînd naştere primului regat iberic recucerit de la arabi. Nu are dreptate Eduardo Lourenço cînd, în eseul "Portugal como destino" (Gradiva, 2001), pune în termeni contrastivi aşa - zisul mister lusitan? "Sentimentul profund de fragilitate naţională şi reversul său - ideea că această fragilitate e un dar al Providenţei, respectiv că Regatul portughez e un fel de minune continuă, expresie a voinţei divine - reprezintă o constantă a mitologiei istorico-politice dar şi culturale portugheze" (p. 12). La un fel de mister duc cu gîndul lucrurile cele mai simple. Calçada portuguesa este unul dintre ele, fiindcă trotuarul mozaicat alb-negru al Lisabonei este în continuare lucrat artizanal: meseriaşii specializaţi, din ce în ce mai rari, petrecînd ore întregi în poziţie ghemuită, pentru a găsi locul fiecărei pietre. Capabilă de tentativele moderniste cele mai acute (Complexul Sporting, Parcul Naţiunilor etc.), această capitală dovedeşte simultan îndrăzneala de a iubi vechiul. De a nu-l trăda. Aşa cum fado (muzica oraşului profund) nu-şi alterează mitul nici printre tinerii deschişi sonorităţilor de ultimă generaţie. Ca şi în cazul unor forme de conservatorism cotidian britanic, există în asemenea "încăpăţînări" mai mult decît banala strategie turistico-edilitară curentă în alte părţi: o intricată stare de spirit, o anume relaţie afectivă cu trecutul, inefabil amară şi totodată nostalgică, o particulară obişnuinţă cu vetustul şi o înţelegere a lui. Un confort paseist care face ca priza cu noul să aibă mai întotdeauna reflexe suplimentare... Aşa cum luminiscenţele Tagelui se impregnează constant una de alta, iar soarele şi ploaia par a fi în simbioză. Marginalitate vivace Situarea Lisabonei la extremitatea sud-vestică a continentului a coincis, de-a lungul multor perioade, cu o prezenţă politică, economică şi culturală realmente marginală, în pofida trecutului legendar. Prezentă încă în prejudecăţi şi în cunoaşterea parţială, această marginalitate văzută de aproape se neagă pe sine tot mai insistent, cu fiecare an ce se adaugă după integrarea în UE (1986). Azi, capitala portugheză surprinde prin împletirea discretei amprente provinciale cu dinamismul racordării la actualitate. Varietatea şi disponibilitatea instituţiilor publice sau private, multitudinea evenimentelor culturale sau ştiinţifice organizate la foc continuu sar în ochi răsfoind pur şi simplu Agenda Săptămînală a oraşului sau străbătînd pădurea de afişe înconjurătoare (expoziţii, festivaluri, congrese internaţionale, megaconcerte live, manifestări sportive). Un recent asemenea afiş, anunţînd celebrarea Anului Nou în punctul zero al cetăţii, exprima de fapt ambiţia profund actuală, pe undeva contradictorie, a "melancolicilor" lusitani: "Lisboa pode ser vista do Espaço! Fim do Ano na Praça do Comerço" ("Lisabona poate fi văzută din Spaţiu! Sfîrşit de An în Piaţa Comerţului"). Fernando Pessoa - oximoronul personificat Inconturnabilă, referirea la poetul portughez emblematic al secolului XX se justifică prin felul neîntîmplător în care oximoronii Lisabonei se reflectă în el - exasperat şi îndrăgostit de universul urban pe care nu l-a părăsit practic niciodată. Blazarea imaginativă, fantezia nesfîrşită a tristeţii şi a plictisului, explorarea pasională a disperării îl aşează pe Pessoa la confluenţa fertilă dintre mişcare şi nemişcare. În loc de concluzie, aceste versuri din 1933 (traducerea: Dinu Flămând): "Dorm sau nu dorm? Prin suflet trec laolaltă / Lucruri de ale sufletului şi de ale vieţii - diform / Amestec, confuzie şi agitată şi liniştită / În care nu ştiu dacă dorm sau nu dorm. / Eu sînt două fiinţe şi două conştiinţe / (...) / Somnolent răstorn ideile atotştiute, / Turbulent în mine stagnînd. / Însă treptat, ies din al meu doi / Mă trezesc. În sfîrşit: devin unul în realitate. / Mă scutur de lene. Mi-e bine... Însă apoi / De ce oare această vagă saudade?" Ca şi Poetul, Lisabona rămîne pîndită de ambiguitate.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

madalina craiu din clanul foto pro tv jpg
Actrița Mădălina Craiu din „Clanul“, o adolescentă rebelă cu IQ de geniu
Deși învăța foarte bine, iar testele de inteligență i-au relevat un IQ de 140, Mădălina Craiu recunoaște că nu a fost o „adolescentă liniștită și așezată“.
trofeu cupa romaniei  foto frf ro jpg
Tragerea la sorți a grupelor Cupei României. Dueluri de foc. Cum va arăta noul format al competiției
Vineri s-au stabilit, la Casa Fotbalului, grupele Cupei, după ce joi s-au definitivat cele 24 de echipe calificate.
Alexandru Arsinel
Alexandru Arșinel a murit. Actorul a lăsat o moștenire impresionantă
Averea pe care regretatul actor Alexandru Arșinel a lăsat-o în urmă este compusă din nenumărate roluri pline de umor, dar și de o sumă de bani impresionantă.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.