Liceul avea coloane
Într-o zi, doamna Florea, profesoara noastră de engleză, ne-a dat o temă pentru acasă mai ciudată, care presupunea să descriem liceul nostru. Cu doamna Florea nu era bine să glumești, nici să nu-ți faci temele, așa că am început să scriu. Întîi am observat coridoarele deosebit de lungi, întunecoase și lambrisate în culori stinse. Deasupra lemnului, pe zugrăveala îngălbenită de timp, se aliniau portretele severe ale marilor personalități culturale și științifice. Cîteva lămpi amplasate prea sus împrăștiau puțină lumină pe coridorul unde ai fi dat aproape orice ca să nu te întîlnești cu anumiți profesori. Liceul avea patru scări, și anume prima, în relație cu holul mare de la parter și echipată cu oglinzi, era frecventată numai de profesori; următoarele două erau cele prin care și intram și ieșeam din liceu noi, elevii, și pe acestea două puteai evita anumite întîlniri, luînd-o pe la etajul superior și înfruntînd alte riscuri necunoscute; în sfîrșit, a patra scară era și cea mai misterioasă, căci ea ducea spre pod și niște săli de clasă cvasinecunoscute de la etajul al doilea.
De altfel, liceul ascundea multe mistere, în special în zonele mai puțin accesibile, și anume demisolul și podul. La demisol, dacă o luai spre dreapta, ajungeai în sala de sport, loc de pelerinaj după Revoluție, atunci cînd anumite materii nu se mai făceau deloc, iar timpul era cîștigat jucînd baschet. Dar, dacă aveai curajul să o iei spre stînga și să parcurgi culoarul cufundat în beznă, ajungeai chiar sub holul de onoare, iar acolo erau îngrămădite cele mai ciudate lucruri care, la lumina unei lanterne sau a unui bec chior, păreau de-a dreptul fabuloase. Printre ele se afla o banală bară de tracțiuni unde noi, băieții, ne antrenam în pauze, rupîndu-ne uniformele la subraț. Demisolul exhala un aer terestru, o energie telurică, iar aceasta se potrivea mănușă unor adolescenți ca noi. Parcurgînd scările în sens invers, ajungeai la ușile de acces în pod, unde accesul era interzis, dar ușile puteau fi deschise cu ușurință. Acolo, pe pereți, ca și în grupurile sanitare, erau încrustate cele mai felurite măscări, precum și mesaje deviante cu substrat politic, neconforme cu învățămintele socialismului științific.
Liceul nostru avea o fațadă principală, cu un frumos și impunător ordin ionic colosal, pe unde se făcea și intrarea profesorilor. Îl vedeam de fiecare dată cînd veneam la școală și, după ce treceam prin dreptul lui, străbăteam gangul și intram în curtea elevilor. În holul de onoare am intrat pentru prima oară la festivitatea sărbătoririi unui număr rotund de ani de la absolvire. Am fost impresionat de frumusețea lui, de mozaicurile care înfățișau creatorii învățămîntului românesc. Dar, pe cînd eram la liceu, în holul mare nu pătrundeau decît elevii care așteptau să intre la director, pentru cine știe ce fapte care se lăsau cu notă scăzută la purtare și cu mustrări către părinți, în ședințe. De altfel, în holul central coloanele aparțin ordinului doric, epurat și sever. Așa că, în compunerea mea la Engleză, nu am menționat nimic despre el. Am scris, în schimb, că lambriurile de pe holuri ar fi putut fi vopsite în nuanțe mai vesele, iar lămpile puteau fi colorate și înmulțite semnificativ. Apoi, podiumurile pe care erau instalate catedrele în clase puteau fi demontate, evitîndu-se astfel riscul unor glume proaste din partea elevilor care, în pauze, obișnuiau să poziționeze catedra chiar pe buza podiumului, astfel încît, la cea mai mică împingere a profesorului, aceasta se prăbușea cu vuiet mare, antrenînd catalogul și stiloul infam cu care se treceau absențele. Un astfel de eveniment nedorit i s-a întîmplat nemeritat chiar profesorului de matematică, unul dintre cei mai îngăduitori și înțelepți profesori. Dar, desigur, acest argument nu a fost menționat în compunere, ci unul mai subtil, legat de obturarea tablei și blocarea vizibilității.
La următoarea oră de Engleză, doamna Florea m-a desemnat să citesc compunerea și, pe măsură ce citeam, spiritul critic care o anima își ițea tot mai mult fața hîdă, iar eu îmi dădeam seama că mă încinsesem cam tare la scris și începeam să am emoții. La final, verdictul doamnei Florea, căci doamna Florea obișnuia să dea verdicte și doar apoi note, a fost că, într-adevăr, compunerea vădea un spirit de observație ascuțit și că lucrurile chiar așa și stăteau. Eu am răsuflat ușurat. Aveam notă la Engleză.
Acum, la 30 de ani de la absolvire, holurile sînt la fel de lungi, iar lambriurile și-au păstrat culoarea. Holul mare este la fel de frumos, iar ordinul ionic la fel de impresionant. Vizitînd din nou „Colegiul Național Sfîntul Sava”, am avut senzația că m-am întors în timp, iar revederea colegilor și profesorilor dragi mi-a dat sentimentul mîngîietor că lucrurile ar putea deveni la fel de bune pe cît ni le imaginam noi în 1992. Într-un sens, neschimbarea clădirii liceului mi-a sugerat perenitatea valorilor morale și estetice care au produs ordinele clasice, dar și clădirile pentru licee construite în România începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iar dascălii din „Sava“ au știut să ne transmită acest ideal. Și acum, după 30 de ani, mi-am dat seama că greșisem în compunere, atunci cînd sugerasem vopsirea pastelată a coridoarelor, și că doamna Florea mă iertase, căci un profesor bun știe și cînd să fie sever, și cînd să ierte. Vă mulțumim, dragi dascăli saviști, pentru că ne-ați modelat și ne-ați dat atît de mult! La întîlnire, 30 de ani trecuseră peste noi și peste profesorii noștri. Nu toți au mai putut fi prezenți. Un colț al frontonului colegiului se știrbise. Dar rafinatele coloane ionice, cu frumusețea lor nepieritoare, erau tot acolo și, împreună cu ele, spiritul generațiilor de profesori care, atît pentru liceu, cît și pentru noi și societate, au fost și sînt coloane.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
