Leac de sănătate la Baia Mare

Văzut din centrul Bucureştilor, un festival dedicat artei teatrale nonconformiste nu poate rezista 15 ediţii, dacă selecţia e produsă de aceeaşi personalitate. Pentru că fie ceea ce părea nonconformist în urmă cu 15 ani era pe alături cu drumul artei, fie căutarea era valabilă şi a avut timp să se înscrie în repertoriul formulelor unanim (sau aproape) acceptate. Scriitorul şi animatorul Radu Macrinici dovedeşte că raţionamentul e fals, nu numai pentru că receptivitatea sa artistică este suficient de mobilă pentru a evolua odată cu noile semne ale artei, dar şi pentru că viaţa teatrală din România este atît de capricioasă (ca să nu spun lipsită de criterii) în ceea ce validează şi în ceea ce respinge, încît faptul că măcar "căutarea formelor noi de expresie teatrală" e produsă cu continuitate de o personalitate care ştie să deosebească noul de vechiul văxuit e un semn de sănătate. Geografic, festivalul nu a avut un traseu uşor. După un număr de ediţii la Sf. Gheorghe, unde a reuşit să-şi stabilizeze identitatea festivalieră proprie, să se constituie într-un reper pentru evoluţia celor două secţii ale teatrului din oraş, din cauza unor conflicte a căror miză a rămas nelămurită (pentru mine) pînă acum, Festivalul se mută la Sighişoara. Nu era o idee rea, pentru un oraş cu un bogat potenţial turistic, dar lipsit de instituţii de spectacol profesioniste. Edilii, cum li se pune acum primarilor, n-au fost entuziasmaţi, aveau probabil alte socoteli, aşa că, de anul trecut, Festivalul Atelier a migrat la Baia Mare. Iniţial, nici aici entuziasmul nu a dat peste margini, dar la ediţia din acest an gazdele au fost nu doar receptive, ci şi generoase cu oaspeţii. Deplasarea la Memorialul de la Sighet a avut darul să ne situeze în contextul real al prezenţei noastre: oameni de teatru sîntem oameni pur şi simplu şi avem, odată cu ceilalţi, datorii neonorate faţă de propria istorie. Teatrul este - poate fi - o bună modalitate de recuperare a conştiinţei, un bun mijloc de străpungere a indiferenţei faţă de ceea ce e dincolo de propria propăşire. Istoria şi prezentul văzut prin prisma viitorului s-au legat în mod firesc şi de aceea cîştigul cel mai important mi s-a părut a fi prezenţa publicului: permanent la porţile teatrului era mai multă lume decît scaune în sală. Radu Macrinici făcea tot timpul anunţuri de tipul: întîi juriul, pe urmă invitaţii, pe urmă cine a plătit bilet şi restul doritorilor, dacă mai rămîn locuri... Cît am fost eu acolo, n-au mai rămas niciodată. Pe lîngă trupele invitate, unele cu un trecut respectabil, profesionişti şi amatori, colective teatrale pe cale de a se naşte, multe combinaţii între stat şi privat, Atelierul de anul acesta şi-a propus şi prezentarea profilului unui regizor, cu importante performanţe în teatrul profesionist, personalitate dificilă şi cuceritoare în acelaşi timp, cu un talent imposibil de supravegheat prin măsură şi de aici şi multitudinea conflictelor de care numele lui se leagă. E vorba de Victor Ioan Frunză, prezent în Festival cu trei spectacole: Istoria comică a doctorului Faust (Teatrul Municipal Baia Mare), Scaunele de Eugen Ionescu (Teatrul German de Stat din Timişoara) şi Visul unei nopţi de vară de Shakespeare (Teatrul "Maria Filotti" din Brăila). După cum se vede chiar din această înşiruire, Frunză este un luptător, el îşi alege doar parteneri puternici cu care să se poată măsura. Cronici la aceste spectacole au fost sau vor fi făcute. Eu n-am văzut decît unul - Visul - spectacol fermecător pe unele întinse segmente, redundant în altele. Dar n-am putut să nu observ cîtă creativitate a impulsionat regizorul în trupa de actori a teatrului din Brăila, colectiv din ce în ce mai bine definit în căutările sale specifice. Dar nu calităţile sau neîmplinirile spectacolului au fost - pentru mine - semnificative în întîlnirea de la Baia Mare cu Victor Ioan Frunză, ci "referatul" lui. A fost mai degrabă o confesiune, acoperită stilistic în carcasa afirmaţiilor generale despre destinul creatorului ajuns la maturitate, stăpîn pe mijloacele sale de expresie, cu o operă scenică semnificativă, în tratative cu o birocraţie impenetrabilă la argumentele bunului-simţ şi într-un dialog ezitant cu mediul său. Titlul era Cenzura în teatrul de azi, subsumînd capitolului cenzură tot ce înseamnă nedreptate, sau este perceput ca nedreptate, de către un artist prezent mai mult în teatrele din ţară decît în Bucureşti şi care nu este un răsfăţat al premiilor sau al criticii, nu simte că este o personalitate centrală, deşi este. În contextul unui festival al diversităţii, refuzînd centralitatea unor autorităţi create mai curînd de combinaţia dintre birocraţie şi bîzîitul muştelor care roiesc pe lîngă artă, discursul lui Frunză nu era doar mărturia unui orgoliu rănit, ci expresia unor inadvertenţe de fond. Slaba circulaţie a spectacolelor, lipsa de autoritate a criticii (mă jenez să-i spun de specialitate) produc zvonuri în loc de analize: nu ştiu ce domnişoară a dat mîna cu o celebritate, a căzut pe spate şi a declarat că spectacolul e genial, în alt context aflăm că nea cutăriţă a dat-o în bară la teatrul cutare pentru că un domn obosit de berea consumată pe drum a adormit în timpul reprezentaţiei. Victor Ioan Frunză vede cenzură peste tot: în controlul creaţiei şi în bîrfele răspîndite despre artist. Are dreptate şi cînd exagerează, numai nebunilor nu le pasă de ce se spune despre ei. S-a discutat mult despre impactul premiilor UNITER asupra vieţii teatrale şi acuzaţiile au curs cu dărnicie, cea a lipsei de onestitate nefiind rostită, dar mereu subînţeleasă. Dar premiile UNITER nu sînt decît expresia unui clasament subiectiv pentru un an teatral. Prezenţa pe lista premiaţilor a unui nume nu este un certificat de talent, ci recunoaşterea unui succes (adeseori remarcat pentru că e apreciat în comparaţie doar cu ceea ce s-a produs în acel an) şi mi se pare cu totul incorect ca onoarea să fie transformată în onorariu: aflu că un premiant cere şi primeşte mai mulţi bani decît un nepremiant. E o judecată managerială a unor persoane care vînd şi cumpără cai furaţi. Arta nu este un domeniu al concurenţei, spunea cineva în cadrul discuţiilor, deşi orice artist se simte în concurenţă cu cei de pînă la el şi de după el, dar mai ales cu el însuşi. În această complicată alchimie, premiile UNITER nu pot stabili o axiologie, nu pot da o direcţie (un premiu nu înseamnă "aşa să faceţi"), Gala respectivă şi-a propus să fie, şi de multe ori a şi fost, o seară de sărbătoare. Sigur, pe lumea asta sînt şi oameni incapabili să se bucure, şi pentru că ei sînt posaci, fac tot ce le stă în puteri ca să strice bucuria altora. Şi tocmai pentru că nu-şi propun să impună o scară de valori sau un model, premiile UNITER încununează de obicei ceea ce se află cu un pas (dar numai cu unul) în faţa tendinţei generale şi, dacă aşa ceva nu există, atunci se optează pentru ceea ce pare a fi cea mai bună realizare în limitele aceleiaşi tendinţe generale. Aşa cum Oscarul este îndeobşte un premiu sindical, premiile UNITER încearcă să satisfacă gusturile majorităţii, nu ale vizionarilor. De aceea sînt importante festivaluri cum e cel de la Baia Mare: în asemenea locuri se poate construi spaţiul unde farmecul căutării se transformă în entuziasmul descoperirii, unde dezbaterile, lansările de carte, atelierele pun în contact visele cu coşmarurile. Sigur, festivitatea de premiere nu s-a transmis la televizor, Ion Caramitru nu a stat de vorbă cu directori de bancă şi ambasadori, şi nu pot duce ipocrizia pînă acolo încît să spun că nu contează. Contează. Dar dacă energia consumată pentru demonetizarea premiilor oficiale s-ar consuma în organizarea unor premii alternative, probabil că publicul - la care s-a făcut de atîtea ori referinţă în necunoştinţă de cauză - ar şti de unde şi ce să aleagă. În acest sens îmi vine să spun că efortul depus de Radu Macrinici pentru menţinerea celor 15 ediţii ale Festivalului Atelier este eroic. Dar mă tem de situaţiile patetice şi mă bucur doar pentru că, datorită lui, injuria a fost înlocuită cu dialogul, că pînă şi spaimele de ipohondru ale lui Victor Ioan Frunză păreau că dispar - măcar temporar - în ambianţa lipsită de ameninţări a unui oraş curat, cu oameni politicoşi, interesaţi de teatru.