Waterworld

Cedez în această săptămînă spaţiul rubricii "Alte glasuri, alte păreri" unei scrisori primite din infern. Robert TURCESCU Marţi, 30 august 2005 A trecut uraganul, eu am stat tot la Paul şi Cindy, din fericire nu am fost singură, iar acum stau tot la ei pentru că încă nu am curent. A trecut uraganul, dar acum ne confruntăm cu ceea ce a lăsat în urmă. Imaginile din New Orleans sînt catastrofice, întregul oraş e sub ape... şcoala s-a închis pînă marţea cealaltă, pentru că în întregul campus se desfăşoară operaţiuni de salvare. Sute şi mii de refugiaţi şi răniţi sînt acolo, în spitalul organizat pe stadion şi în sala de sport. Am fost şi noi şi am ajutat, dar deja erau prea mulţi voluntari şi mai mult încurcam. Ne-am înscris să mergem sîmbată seară - pînă atunci erau listele de voluntari pline! Solidaritatea americanilor este ceva care m-a şocat mereu, dar acum, cînd mă aflu chiar în mijlocul acestor evenimente, mă simt cu adevărat copleşită. Ce am văzut în campus parcă m-a rupt în două... era de nerecunoscut totul, peste tot decolau şi aterizau elicoptere cu răniţi şi refugiaţi, sirenele ambulanţelor urlau neîncetat pe străzi... Au venit doctori, asistente medicale şi ajutoare din toată America, Louisiana State University este momentan sediul operaţiunilor pentru nouă agenţii federale, iar ceea ce se întîmplă aici se anunţă a fi cea mai mare operaţiune de salvare din istoria Americii. Şi eu sînt aici, LSU e universitatea mea, New Orleans e oraşul meu de suflet... Am reuşit să fiu aici ca să dau cîteva sticle de apă unor răniţi - şi mă simt ca şi cînd pentru acest moment am venit în America. Credeam că numai în filme o să văd ceea ce am văzut azi în campusul meu. Însă, spre ruşinea mea, am cedat foarte rapid. Noroc că ne-au dat afară repede. Acum am realizat, şi o să menţin afimaţia asta cît voi trăi, că cel mai greu lucru pe care poate un om să-l facă este să fie medic sau asistentă medicală. Acum am înţeles ce fel de forţă îţi trebuie ca să îţi faci treaba şi să-ţi menţii capul limpede cînd vezi aşa ceva, atîţia oameni nenorociţi, efectiv nenorociţi. Am văzut o femeie bătrînă într-un cărucior, care stătea afară, se uita fix într-un punct şi plîngea. Nu am mai văzut asemenea tristeţe pe chipul unui om. Cînd am ridicat privirea şi am realizat că mai erau sute, sute de oameni în aceeaşi situaţie şi cu aceeaşi privire, am cedat şi am început să plîng şi nu mă mai puteam opri. Furia lui Dumnezeu, tragedia şi catastrofa au dărîmat New Orleans-ul din temelii, iar eu am fost martoră... Doamne, vino şi arată-Te şi în New Orleans! Miercuri, 31 august 2005 Cindy este o forţă a naturii - natura ia vieţi prin fenomene precum Katrina, dar dă lumii înapoi aceeaşi cantitate de speranţă, prin oameni ca Cindy. A răspuns imediat apelului pentru personal medical şi astăzi a . muncit în spitalul improvizat în campus, timp de zece ore, fără oprire. Puteai să vezi imediat că, după numai cîteva minute după ce a ajuns acolo, a devenit o persoană esenţială pentru funcţionarea spitalului. Cînd am fost cu Paul să o luăm, era plină de viaţă şi veselă ca de obicei, de parcă tocmai ar fi dormit zece ore. Spitalul era plin de doctori şi asistente la fel ca ea, la fel de puternici şi de dispuşi să ajute. Îmi amintesc că sîmbătă seară, cînd se anunţa furtuna şi cerul meu de Louisiana era negru, efectiv negru de la un capăt al infinitului la celălalt, m-am întrebat ce *** caut eu în Louisiana, aşteptînd un uragan! Acum însă mă bucur că sînt aici, că pot să ajut şi eu măcar un milimetru, dar, mai ales, mă simt mîndră să respir aerul acestei ţări minunate, în care oamenii se ajută unii pe alţii, într-un asemenea mod, şi în care solidaritatea se combină cu o organizare excelentă şi cu o administrare eficientă a resurselor. Şi nici măcar nu e nimic forţat, această fantastică solidaritate americană vine, pur şi simplu, de la sine... Din nou, ceea ce am văzut aşteptînd-o pe Cindy a fost un şoc pentru mine. Tineri, bătrîni, copii şi sugari plîngeau sau îndurau în linişte tragedia. Pe feţele lor se citea disperarea, dar, în acelaşi timp, o demnitate aproape nelalocul ei... Cei mai mulţi nu scoteau un sunet, doar se măcinau într-o linişte profundă, amintind o viaţă ştearsă de pe faţa pămîntului de un val imens de apă. Doctorii în uniforme verzi, exact ca în serialele cu spitale, mişunau peste tot şi nu-şi vedeau capul de treabă. Un bătrîn, în camaşă de noapte, zăcea inert într-un cărucior cu rotile, cînd o doctoriţă s-a aşezat pe vine lîngă el, l-a mîngîiat pe cap şi l-a întrebat, zîmbind cald, dacă i-e bine... bătrînul a ridicat capul şi parcă atunci a privit lumea pentru prima oară, în ochii acelei femei care îi zîmbea... şi a zis yes ma'am I'm okay... Doctorii aveau timp şi să zîmbească, şi să împartă mîngîieri. O femeie a fost adusă în stare catatonică provocată de şoc - nu vorbea, nici măcar nu clipea. Pînă cînd Cindy s-a dus la ea şi i-a spus you're safe, you're ok şi atunci femeia şi-a mişcat ochii... după trei ore vorbea, iar primul lucru pe care l-a spus a fost "M.A.S.H. It's just like M.A.S.H."... La televizor e o emisiune-maraton despre efectele Katrinei şi, din cînd în cînd, moderatoarea opreşte imaginile de coşmar, zice stay with us, we'll be right back after these messages şi începe o reclamă veselă cu nişte urşi care dansează pe o melodie săltăreaţă. E ironic. E trist. E aşa cum e. În New Orleans, unii mor pe acoperişuri, unii mor de foame, unora le mor copiii în braţe, în timp ce alţii sparg magazine şi fură televizoare cu ecran plat. Acum cîţiva ani a fost Andrews, care a fost cea mai mare catastrofă naturală de pînă atunci. Însă, după fiecare Andrews, vine o Katrina... Dozele de bine şi de rău în orice situaţie sînt bine distribuite, iar viitorul e mereu deschis pentru următoarea catastrofă. Irina CRĂCIUN Bâton Rouge, Louisiana