Viruşi avem, vaccinuri ce ne mai trebuie?
În 2005, după inundaţii, la porţile României a bătut şi virusul H5N1, un virus pe care guvernanţii l-au primit cu braţele la fel de deschise şi cu un zîmbet lipit de faţă. Se pare că nu a existat rezerva strategică antiepidemică de vaccin, necesară atît în cazul focarelor de infecţii izbucnite în urma inundaţiilor, cît şi a gripei aviare. Mai bine spus, în ambele cazuri (atît pentru focarele de rujeolă, febră tifoidă şi dizenterie izbucnite în judeţul Bihor din cauza inundaţiilor, cît şi pentru focarele de gripă aviară), Ministerul a dat repede fuguţa, ţinîndu-şi căciula în mîini şi privirea în jos, la Institutul "Cantacuzino", pentru a se ruga, spăşit, de niscaiva doze de vaccin. Din fericire, Institutul a avut dozele în stoc şi aşa s-a mai trecut, încă o dată, pe lîngă pericolul extinderii unor boli cumplite. Din nefericire însă, Institutul n-o să mai poată sări în ajutor. În ianuarie 2006, amendamentul prin care i s-a mai prelungit existenţa ariilor de producţie cu încă doi ani, expiră, iar cum în tot acest timp cei trei miniştri, care s-au perindat pe la conducerea Ministerului Sănătăţii, n-au făcut altceva decît să ticluiască promisiuni frumoase, lăsînd în planul vorbelor salvarea concretă a Institutului (adică alocarea de fonduri pentru înfiinţarea ariilor GMP, fără de care "Cantacuzino"-ul îşi pierde dreptul de a mai produce şi a comercializa vaccinuri şi seruri pentru uz uman), producerea internă de vaccinuri a ajuns pe ultima sută de metri .