Viața socială a ferestrelor

- de la diamantul mic la termopanul cel voinic -

I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hoffer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar Ajutoare umanitare. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgiii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.

Am reuşit să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp, nu i-am mai căutat şi vreme de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei, în 2006.

Poveste de migraţie cu geamuri

Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX-lea. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.

După ce-şi găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului, mărgăuanii plecau în satele din preajma Capitalei, unde tăiau şi montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet, migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiască pînă-şi cumpărau propriile case.

Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate

Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică, de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că, în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întîmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.

În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Mărgău se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem, deoarece „progresist“ părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate, geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti, care, înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu, înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încălzite…

Epoca de aur a termopanului

După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei – şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta „vieţii la oraş“. La începutul anilor ’90, în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică – aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor şase ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – „acolo e marea noastră!“, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat unele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicat, uliţele întortocheate, desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…

Cu timpul, unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sînt geamgii care conduc afaceri în care se folosesc linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor – pe care le primeau moştenire, chiar şi două generaţii, datorită calităţilor excepţionale – l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maximum un minut. Iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori, aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje. Presa din ultimii ani ne-a familiarizat cu discursuri patetice despre dispariţia meşteşugarilor, iar o parte dintre acestea i-au avut în vedere şi pe geamgii.

Şi totuşi, nu puţini sînt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei, în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au reîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă...

Bogdan Iancu este antropolog şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român.

Meţeriaşii