Vacanţele domnilor Istodor
O radiografie a vacanţelor spune mereu mult despre epocile în care s-au petrecut acestea. Cu atît mai mult cu cît poveştile respective se întind pe două generaţii – e vorba de anii ’40-’50, pe de o parte, şi ’70-’80, pe de alta.
Eugen Istodor: Uite, tată, sîntem în octombrie. Gata şi vacanţa asta de secol douăşunu. Îţi propun un dialog despre timpul ăsta, dat tuturor – e lege în învăţămînt, nu? e obişnuinţă, nu? să-ţi iei concediu vara şi iarna. Eu cred că vacanţele mele vorbesc despre tine, aşa cum ale mele spun ceva despre băiatul meu şi nepotul tău, nu? Pentru mine, „vacanţă“ înseamnă Strehaia, da. Eram copilul trimis la ţară, la Strehaia.
Emanuel Istodor: Pentru tine, ca şi pentru mine. Noţiunea de vacanţă se contura odată cu festivitatea de încheiere a anului şcolar, cînd am fost premiant, am luat chiar premiul I. La mine, unii jucau de bucurie şi cîntau: „A venit vacanţa / Cu trenul din Franţa! Hai, copii, la joc, / Cărţile pe foc!“ M-a pus pe gînduri: „Cum să ard o carte?“ Cert este că de dragostea de carte nu m-am dezlipit niciodată. Orice carte găseam, o citeam şi o înveleam în hîrtie albastră, îi aplicam etichetă, nu îi îndoiam filele, nu scriam pe ea. Nu am ars nici o carte şi am căutat să nu stîlcesc nici un cuvînt din limbă. Pasiunea mea s-a perpetuat pînă astăzi, cînd sînt în ultima vacanţă mare, în care sînt de 25 de ani.
Eu n-am fost decît o dată premiant, premiul al III-lea, iar în copilărie cele mai multe cărţi nu le citeam, ci le mîngîiam. Pur şi simplu, nu le înţelegeam şi, în felul ăsta, speram să nu se supere pe mine. Nu ştii? Tu mi-ai făcut temele pînă în clasa a VIII-a.
Ai iubit cărţile ca şi mine. Şi nu a fost în zadar. Ai mei s-au bucurat cînd au văzut că n-am pierdut degeaba timpul la şcoală, iar mama mi-a spus cu vocea ei blîndă: „Să înveţi tot aşa! Să nu uiţi!“ Şi mi-a făcut un pui în frigare, cu o pîine caldă. Eram prea mic şi trebuia să fiu supravegheat pe timpul zilei, aşa că am fost dus la bunica mea. Aşa cum am făcut şi noi cu tine. Am plecat cu mama pe jos, pe distanţa de 7 kilometri. Pînă de Sfînta Maria mare, uitam de orăşelul nostru. Şi mă jucam cu copiii de acolo şi primeam gogoşi, prăjituri, diferite fructe. A fost un pas important pentru a-mi întări încrederea în mine cînd mi s-au dat cîteva însărcinări: să strîng şi să aduc surcele pentru foc, să culeg struguri şi să mă întorc cu coşuleţul acasă. Mătuşa mea m-a învăţat să împletesc şi coşuleţe din nuiele de salcie. Tăiam salcie de pe matca pîrîului şi, acasă, pe un scăunel, executam cele două cercuri de rezistenţă, fixam nervurile care să permită împletirea şi începeam lucrul. Mătuşa mi-a dat un stimul şi la citit. Dînsa avea cîteva cărţi şi Biblia, iar ea mi le explica. Abia mă obişnuiam cu viaţa acolo, că venea Sfînta Maria mare şi începea curăţenia. Curăţenie generală şi a hainelor. În ultima zi se pregăteau mîncărurile, pentru că, de hram, lumea se vizita. Mama şi tata atunci veneau. Şi de acasă se pleca în poiana satului, unde începeau horele şi erau negustori cu diverse lucruri. Mătuşa mea mergea cu mine printre tarabe, îmbrăcată în haine de sărbătoare, pe care şi le cususe şi împletise singură, fiind dotată cu suport artistic, şi era interesată să-şi completeze rezervele de arnici, cu care iarna realiza noi creaţii, pe care le păstra cu grijă în lada ei de zestre. Plecam acasă cu ai mei spre apus şi bunica îmi spunea să n-o uit.
Şi voi veneaţi la Strehaia cam de Sfînta Maria, dar a mică, cea din septembrie. Odată, am fugit la Huşniţa, unde mam’mare de la vale şi tăticu’ nu mă lăsau, şi am căzut şi am venit ud şi mi-am schimbat hainele, şi pe cele ude le-am pus în şifonier, pe umeraş, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi şifonierul rău m-a dat de gol. Printre struguri şi mere stăteam cu verii mei, Emilia şi Laurenţiu. Venea şi Andreea lui naşa Monica şi cu ea mă plimbam printre gutui. Dar nu ştiam să fac nimic. Nu împleteam nimic. Mă umpleam de bube şi tăticu’ mă ungea şi mă lăsa la soare spre apus.
Mama, acasă, cînd a rămas singură, fiindcă tata a fost mobilizat şi apoi a murit, îmi spunea: „Mănînci, te ocupi de pui, păsări şi porc. Le dai mîncare, le închizi poarta şi vii la cîmp.“ Şi mergeam cu vitele la cîmp. Atunci citeam intens. Pe drumul spre păşune, udam grădina de legume cu vreo sută de fire de viţă, o tarla de ardei şi de roşii. Dovlecei, vinete şi ţelină. Scoteam pînă la 200 de găleţi şi puneam apă la rădăcina plantelor, întrucît mama îmi spusese: „Dacă pui apă peste frunze, varza iese afînată.“ Erau vacanţe active. Cînd duceau ai mei fînul cosit acasă, tata mă urca în carul cu fîn şi ajungeam acasă privind lumea de la înălţime. Şi acasă eram fericit cînd tata îmi spunea: „Hai să dormim în noaptea asta în carul cu fîn şi să ne uităm la stelele de pe cer“ – era mirosul plăcut al florilor pe care fînul îl conţinea şi concertul „brotăceilor“. Adormeam obosit şi fericit, şi mă trezeam la răsăritul soarelui.
N-am ştiut un cui să bat. Mint, am furat meserie în făcutul mîncărurilor şi compunerilor. Pun emoţie, cum puneai tu în lucrări. Ah, odată m-ai lăsat de un Paşte acolo, a fost ultimul Paşte cu bunicul meu. Era, cred, vacanţa mai devreme. Ningea. Eu şi tăticu’ trăgeam după noi un miel într-un coş de nuiele. Ne înghiţea ninsoarea pe toţi. Doar eu am trecut viu anul ăla. Mielul şi bunicul au rămas dincolo, în zăpadă.
Îmi vorbeşti de ninsoare şi miel. Eu – de soare şi peşti. Pentru mine, soarele era (prin lumina pe care o revărsa) folosit pentru a marca trecerea timpului. Ştiind că de la casa noastră pînă la Monumentul Eroilor, unde era şcoala cu ceas, fac aproximativ 10 minute, însemnam cu creta pe stîlpul casei o linie, apoi la întoarcere făceam un alt semn, pe altă latură. Aceste semne, completate cu trecerea unor trenuri de mare viteză, ziua şi noaptea, mă orientau în ceea ce priveşte orele zilei. Mama se orienta după cîntatul cocoşilor. Ceasul a ajuns în Strehaia odată cu sovieticii. Şi acum, despre peşte. Eu mergeam cu mama la topit inul şi cînepa la rîu şi o ajutam să le scoată la uscat. Dar cum mă lua? Îmi spunea că vom prinde peşti. Şi prindeam nişte peştişori. Îi ţineam în borcan pînă acasă.
Liceul? Am fost cu mama o săptămînă la Mangalia. Mîncam pepeni şi ea prindea porumbei şi îi prăjeam. Şi iar o săptămînă la munte. Nu văzusem în viaţa mea brazi aşa înalţi. Îmi rupeam mîinile de coaja lor, ca să văd cît de adevăraţi sînt.
O a doua categorie de vacanţe le-am avut în vremea gimnaziului unic, înfiinţat după 1948. În vacanţe, am ajutat-o pe mama în gospodărie. Cu animalele, cu grădina. Reţin, dintre multele activităţi, participarea la seceratul grîului, o lucrare grea, în care faci mii de aplecări, sub arşiţa soarelui. Era obositoare şi monotonă munca, dar noi o făceam plăcută, stabilindu-ne ţinte longitudinale de atins în diferitele intervale ale timpului de muncă: de dimineaţă pînă la prînzul mic, apoi pînă la amiezi şi pînă la chindie. Ne amuzam cînd oboseam, cu perla vestitului Stalin: „Ai secerat la timp, ai cîştigat, altfel, ai pierdut.“ Atunci citeam mult. Participam la concursuri de recitări cu elevi din alte clase superioare, mergeam la atelierele şcolii, unde învăţam prelucrarea metalelor. Am terminat tot premiant şi am făcut apoi şcoala medie tehnică. Pe măsură ce avansam pe treptele învăţăturii, crescuseră şi obligaţiile pe care le aveam în vacanţe. Am avut atunci ocazia să-l urmăresc pe unchiul meu. Era dotat cu o inteligenţă nativă şi cu un spirit dezvoltat de observaţie. Venit din război, a „furat“ meserie de peste tot. Se ducea, stătea de vorbă cu vreun meseriaş şi apoi te trezeai că ştie şi el să facă. El ne-a salvat de la foame. A făcut uşi şi ferestre şi a plecat de le-a dat pe unde seceta nu făcuse ravagii. A venit acasă victorios. L-am stimat şi am colaborat cu el intens, pînă după facultate. În vacanţele de liceu am fost la reuniuni, la piese de teatru, la formaţii şi artişti care veneau în localitate. Am fost şi în excursii în capitala de judeţ, dar şi la casa marelui sculptor Brâncuşi, la peşteri cu stalactite şi stalagmite.
Student fiind, am avut o restanţă la limba rusă şi tu mi-ai făcut atunci cadou o excursie la Moscova, Leningrad şi Kiev.
În vacanţa mare, am primit bilet de odihnă la staţiunea Lacul Roşu, cu excursii în munţi. La Bicaz şi în diverse locuri istorice din zonă. Vacanţele studenţeşti erau active. Citeam cîte o carte sau o revistă de ştiinţă şi o ajutam pe mama la creşterea păsărilor, executîndu-le adăposturi şi spaţii de protecţie, sau aprovizionam cu lemne – tăiam şi depozitam... Terminarea facultăţii a însemnat deschiderea porţii către activitatea ulterioară, începînd, după încheierea acesteia, să lucrez ca inginer-şef într-o fabrică din industria lemnului. Apoi m-am prezentat la un concurs de selecţie pentru aspirantură în URSS. Prima vacanţă a fost cu soţia mea la Sankt Petersburg. Ea a venit cu trenul pînă la Moscova şi a fost aşteptată de un coleg la gară. Familia lui avea deja pregătit un program de vizitare a celor mai importante monumente istorice. Apoi, împreună cu soţia, am vizitat cele mai interesante locuri istorice din Sankt Petersburg. Am fost cu vaporul pe Neva, pînă la fostul palat al ţarinei, cu originalele şi impresionantele fîntîni arteziene. Luna a trecut repede, nevastă-mea adaptîndu-se uşor la condiţiile din cămin şi pregătind mîncare la fel de bine ca acasă. De multe ori, supraveghea cele patru aragaze existente în bucătărie şi cratiţele colegilor. I-a învăţat pe ruşi să folosească conservele bulgăreşti, din care ea a făcut nişte sarmale delicioase. O a doua vacanţă a fost la Soci, am beneficiat de un bilet de tratament cu ape termale. Am fost impresionat de vegetaţia tropicală. Parcurgeam zilnic, pe poteci şerpuitoare, o distanţă de aproximativ 3 kilometri, pentru a ne efectua băile medicinale, şi aveam toată ziua la dispoziţie apoi. A fost interesantă excursia la muntele Ahun, unde se află o mînăstire. Acolo am făcut un popas pentru prînz, lîngă o stîncă din care curgea un firicel de apă, pe peretele de piatră era o firidă închisă, avînd în partea de jos o poliţă. Pe alături era meniul şi comandai prin apăsare de buton. Era un restaurant subteran şi mîncarea venea din adîncuri cu ascensorul. La întoarcere am văzut un urs uriaş într-un copac – desigur, era o sculptură-operă de artă a unui artist local. Şi ghidul a spus: să mai zică cineva că în Caucaz urşii nu cresc în copaci! În România am fost la Costineşti, cazat în corturi cu nevasta mea şi cu încă o familie de studenţi.
Şi a venit munca. Şi eu am fost la Costineşti, cu viitoarea mea soţie, şi am fost cazat la căbănuţe de lemn. După Revoluţie.
În perioada de activitate am avut concedii anuale integral sau fragmentate. Principalul ajutor în perioada mea de concediu era obţinerea aprobării de lemne pentru Strehaia, pentru socrii mei, sora mea şi mama. Încheiam acţiunea prin stivuirea lemnelor de foc în magazie. Acum, după încetarea contractului de muncă, trăiesc într-un mediu natural, ca un om liber, benefic, avînd senzaţia că mă aflu într-o nouă formă de concediu. În acest climat, în afara rigorilor tratamentului de dializă, am posibilitatea să citesc, să scriu şi să ascult muzică.
Strehaia pentru tine – muncă şi citit, pentru mine – aşteptare. Cea de după Sfînta Maria mică sau cea zilnică, aşteptare la prînz a lui tăticu’ cu pere luate din pomul de la Casa de Ajutor a Pensionarilor. Moştenirea noastră, Luca, n-a fost la Strehaia. Eu l-am dus în America într-o vacanţă. Şi ştie Parisul şi Viena pe de rost.
Emanuel (82 de ani) şi Eugen (49 de ani) ISTODOR
Foto: L. Muntean
