Vacanţele domnilor Istodor

Publicat în Dilema Veche nr. 555 din 2-8 octombrie 2014
Vacanţele domnilor Istodor jpeg

O radiografie a vacanţelor spune mereu mult despre epocile în care s-au petrecut acestea. Cu atît mai mult cu cît poveştile respective se întind pe două generaţii – e vorba de anii ’40-’50, pe de o parte, şi ’70-’80, pe de alta.

Eugen Istodor: Uite, tată, sîntem în octombrie. Gata şi vacanţa asta de secol douăşunu. Îţi propun un dialog despre timpul ăsta, dat tuturor – e lege în învăţămînt, nu? e obişnuinţă, nu? să-ţi iei concediu vara şi iarna. Eu cred că vacanţele mele vorbesc despre tine, aşa cum ale mele spun ceva despre băiatul meu şi nepotul tău, nu? Pentru mine, „vacanţă“ înseamnă Strehaia, da. Eram copilul trimis la ţară, la Strehaia.

Emanuel Istodor: Pentru tine, ca şi pentru mine. Noţiunea de vacanţă se contura odată cu festivitatea de încheiere a anului şcolar, cînd am fost premiant, am luat chiar premiul I. La mine, unii jucau de bucurie şi cîntau: „A venit vacanţa / Cu trenul din Franţa! Hai, copii, la joc, / Cărţile pe foc!“ M-a pus pe gînduri: „Cum să ard o carte?“ Cert este că de dragostea de carte nu m-am dezlipit niciodată. Orice carte găseam, o citeam şi o înveleam în hîrtie albastră, îi aplicam etichetă, nu îi îndoiam filele, nu scriam pe ea. Nu am ars nici o carte şi am căutat să nu stîlcesc nici un cuvînt din limbă. Pasiunea mea s-a perpetuat pînă astăzi, cînd sînt în ultima vacanţă mare, în care sînt de 25 de ani.

Eu n-am fost decît o dată premiant, premiul al III-lea, iar în copilărie cele mai multe cărţi nu le citeam, ci le mîngîiam. Pur şi simplu, nu le înţelegeam şi, în felul ăsta, speram să nu se supere pe mine. Nu ştii? Tu mi-ai făcut temele pînă în clasa a VIII-a. 

Ai iubit cărţile ca şi mine. Şi nu a fost în zadar. Ai mei s-au bucurat cînd au văzut că n-am pierdut degeaba timpul la şcoală, iar mama mi-a spus cu vocea ei blîndă: „Să înveţi tot aşa! Să nu uiţi!“ Şi mi-a făcut un pui în frigare, cu o pîine caldă. Eram prea mic şi trebuia să fiu supravegheat pe timpul zilei, aşa că am fost dus la bunica mea. Aşa cum am făcut şi noi cu tine. Am plecat cu mama pe jos, pe distanţa de 7 kilometri. Pînă de Sfînta Maria mare, uitam de orăşelul nostru. Şi mă jucam cu copiii de acolo şi primeam gogoşi, prăjituri, diferite fructe. A fost un pas important pentru a-mi întări încrederea în mine cînd mi s-au dat cîteva însărcinări: să strîng şi să aduc surcele pentru foc, să culeg struguri şi să mă întorc cu coşuleţul acasă. Mătuşa mea m-a învăţat să împletesc şi coşuleţe din nuiele de salcie. Tăiam salcie de pe matca pîrîului şi, acasă, pe un scăunel, executam cele două cercuri de rezistenţă, fixam nervurile care să permită împletirea şi începeam lucrul. Mătuşa mi-a dat un stimul şi la citit. Dînsa avea cîteva cărţi şi Biblia, iar ea mi le explica. Abia mă obişnuiam cu viaţa acolo, că venea Sfînta Maria mare şi începea curăţenia. Curăţenie generală şi a hainelor. În ultima zi se pregăteau mîncărurile, pentru că, de hram, lumea se vizita. Mama şi tata atunci veneau. Şi de acasă se pleca în poiana satului, unde începeau horele şi erau negustori cu diverse lucruri. Mătuşa mea mergea cu mine printre tarabe, îmbrăcată în haine de sărbătoare, pe care şi le cususe şi împletise singură, fiind dotată cu suport artistic, şi era interesată să-şi completeze rezervele de arnici, cu care iarna realiza noi creaţii, pe care le păstra cu grijă în lada ei de zestre. Plecam acasă cu ai mei spre apus şi bunica îmi spunea să n-o uit.

Şi voi veneaţi la Strehaia cam de Sfînta Maria, dar a mică, cea din septembrie. Odată, am fugit la Huşniţa, unde mam’mare de la vale şi tăticu’ nu mă lăsau, şi am căzut şi am venit ud şi mi-am schimbat hainele, şi pe cele ude le-am pus în şifonier, pe umeraş, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi şifonierul rău m-a dat de gol. Printre struguri şi mere stăteam cu verii mei, Emilia şi Laurenţiu. Venea şi Andreea lui naşa Monica şi cu ea mă plimbam printre gutui. Dar nu ştiam să fac nimic. Nu împleteam nimic. Mă umpleam de bube şi tăticu’ mă ungea şi mă lăsa la soare spre apus.

Mama, acasă, cînd a rămas singură, fiindcă tata a fost mobilizat şi apoi a murit, îmi spunea: „Mănînci, te ocupi de pui, păsări şi porc. Le dai mîncare, le închizi poarta şi vii la cîmp.“ Şi mergeam cu vitele la cîmp. Atunci citeam intens. Pe drumul spre păşune, udam grădina de legume cu vreo sută de fire de viţă, o tarla de ardei şi de roşii. Dovlecei, vinete şi ţelină. Scoteam pînă la 200 de găleţi şi puneam apă la rădăcina plantelor, întrucît mama îmi spusese: „Dacă pui apă peste frunze, varza iese afînată.“ Erau vacanţe active. Cînd duceau ai mei fînul cosit acasă, tata mă urca în carul cu fîn şi ajungeam acasă privind lumea de la înălţime. Şi acasă eram fericit cînd tata îmi spunea: „Hai să dormim în noaptea asta în carul cu fîn şi să ne uităm la stelele de pe cer“ – era mirosul plăcut al florilor pe care fînul îl conţinea şi concertul „brotăceilor“. Adormeam obosit şi fericit, şi mă trezeam la răsăritul soarelui.

N-am ştiut un cui să bat. Mint, am furat meserie în făcutul mîncărurilor şi compunerilor. Pun emoţie, cum puneai tu în lucrări. Ah, odată m-ai lăsat de un Paşte acolo, a fost ultimul Paşte cu bunicul meu. Era, cred, vacanţa mai devreme. Ningea. Eu şi tăticu’ trăgeam după noi un miel într-un coş de nuiele. Ne înghiţea ninsoarea pe toţi. Doar eu am trecut viu anul ăla. Mielul şi bunicul au rămas dincolo, în zăpadă.

Îmi vorbeşti de ninsoare şi miel. Eu – de soare şi peşti. Pentru mine, soarele era (prin lumina pe care o revărsa) folosit pentru a marca trecerea timpului. Ştiind că de la casa noastră pînă la Monumentul Eroilor, unde era şcoala cu ceas, fac aproximativ 10 minute, însemnam cu creta pe stîlpul casei o linie, apoi la întoarcere făceam un alt semn, pe altă latură. Aceste semne, completate cu trecerea unor trenuri de mare viteză, ziua şi noaptea, mă orientau în ceea ce priveşte orele zilei. Mama se orienta după cîntatul cocoşilor. Ceasul a ajuns în Strehaia odată cu sovieticii. Şi acum, despre peşte. Eu mergeam cu mama la topit inul şi cînepa la rîu şi o ajutam să le scoată la uscat. Dar cum mă lua? Îmi spunea că vom prinde peşti. Şi prindeam nişte peştişori. Îi ţineam în borcan pînă acasă.

Liceul? Am fost cu mama o săptămînă la Mangalia. Mîncam pepeni şi ea prindea porumbei şi îi prăjeam. Şi iar o săptămînă la munte. Nu văzusem în viaţa mea brazi aşa înalţi. Îmi rupeam mîinile de coaja lor, ca să văd cît de adevăraţi sînt. 

O a doua categorie de vacanţe le-am avut în vremea gimnaziului unic, înfiinţat după 1948. În vacanţe, am ajutat-o pe mama în gospodărie. Cu animalele, cu grădina. Reţin, dintre multele activităţi, participarea la seceratul grîului, o lucrare grea, în care faci mii de aplecări, sub arşiţa soarelui. Era obositoare şi monotonă munca, dar noi o făceam plăcută, stabilindu-ne ţinte longitudinale de atins în diferitele intervale ale timpului de muncă: de dimineaţă pînă la prînzul mic, apoi pînă la amiezi şi pînă la chindie. Ne amuzam cînd oboseam, cu perla vestitului Stalin: „Ai secerat la timp, ai cîştigat, altfel, ai pierdut.“ Atunci citeam mult. Participam la concursuri de recitări cu elevi din alte clase superioare, mergeam la atelierele şcolii, unde învăţam prelucrarea metalelor. Am terminat tot premiant şi am făcut apoi şcoala medie tehnică. Pe măsură ce avansam pe treptele învăţăturii, crescuseră şi obligaţiile pe care le aveam în vacanţe. Am avut atunci ocazia să-l urmăresc pe unchiul meu. Era dotat cu o inteligenţă nativă şi cu un spirit dezvoltat de observaţie. Venit din război, a „furat“ meserie de peste tot. Se ducea, stătea de vorbă cu vreun meseriaş şi apoi te trezeai că ştie şi el să facă. El ne-a salvat de la foame. A făcut uşi şi ferestre şi a plecat de le-a dat pe unde seceta nu făcuse ravagii. A venit acasă victorios. L-am stimat şi am colaborat cu el intens, pînă după facultate. În vacanţele de liceu am fost la reuniuni, la piese de teatru, la formaţii şi artişti care veneau în localitate. Am fost şi în excursii în capitala de judeţ, dar şi la casa marelui sculptor Brâncuşi, la peşteri cu stalactite şi stalagmite.

Student fiind, am avut o restanţă la limba rusă şi tu mi-ai făcut atunci cadou o excursie la Moscova, Leningrad şi Kiev. 

În vacanţa mare, am primit bilet de odihnă la staţiunea Lacul Roşu, cu excursii în munţi. La Bicaz şi în diverse locuri istorice din zonă. Vacanţele studenţeşti erau active. Citeam cîte o carte sau o revistă de ştiinţă şi o ajutam pe mama la creşterea păsărilor, executîndu-le adăposturi şi spaţii de protecţie, sau aprovizionam cu lemne – tăiam şi depozitam... Terminarea facultăţii a însemnat deschiderea porţii către activitatea ulterioară, începînd, după încheierea acesteia, să lucrez ca inginer-şef într-o fabrică din industria lemnului. Apoi m-am prezentat la un concurs de selecţie pentru aspirantură în URSS. Prima vacanţă a fost cu soţia mea la Sankt Petersburg. Ea a venit cu trenul pînă la Moscova şi a fost aşteptată de un coleg la gară. Familia lui avea deja pregătit un program de vizitare a celor mai importante monumente istorice. Apoi, împreună cu soţia, am vizitat cele mai interesante locuri istorice din Sankt Petersburg. Am fost cu vaporul pe Neva, pînă la fostul palat al ţarinei, cu originalele şi impresionantele fîntîni arteziene. Luna a trecut repede, nevastă-mea adaptîndu-se uşor la condiţiile din cămin şi pregătind mîncare la fel de bine ca acasă. De multe ori, supraveghea cele patru aragaze existente în bucătărie şi cratiţele colegilor. I-a învăţat pe ruşi să folosească conservele bulgăreşti, din care ea a făcut nişte sarmale delicioase. O a doua vacanţă a fost la Soci, am beneficiat de un bilet de tratament cu ape termale. Am fost impresionat de vegetaţia tropicală. Parcurgeam zilnic, pe poteci şerpuitoare, o distanţă de aproximativ 3 kilometri, pentru a ne efectua băile medicinale, şi aveam toată ziua la dispoziţie apoi. A fost interesantă excursia la muntele Ahun, unde se află o mînăstire. Acolo am făcut un popas pentru prînz, lîngă o stîncă din care curgea un firicel de apă, pe peretele de piatră era o firidă închisă, avînd în partea de jos o poliţă. Pe alături era meniul şi comandai prin apăsare de buton. Era un restaurant subteran şi mîncarea venea din adîncuri cu ascensorul. La întoarcere am văzut un urs uriaş într-un copac – desigur, era o sculptură-operă de artă a unui artist local. Şi ghidul a spus: să mai zică cineva că în Caucaz urşii nu cresc în copaci! În România am fost la Costineşti, cazat în corturi cu nevasta mea şi cu încă o familie de studenţi. 

Şi a venit munca. Şi eu am fost la Costineşti, cu viitoarea mea soţie, şi am fost cazat la căbănuţe de lemn. După Revoluţie. 

În perioada de activitate am avut concedii anuale integral sau fragmentate. Principalul ajutor în perioada mea de concediu era obţinerea aprobării de lemne pentru Strehaia, pentru socrii mei, sora mea şi mama. Încheiam acţiunea prin stivuirea lemnelor de foc în magazie. Acum, după încetarea contractului de muncă, trăiesc într-un mediu natural, ca un om liber, benefic, avînd senzaţia că mă aflu într-o nouă formă de concediu. În acest climat, în afara rigorilor tratamentului de dializă, am posibilitatea să citesc, să scriu şi să ascult muzică.

Strehaia pentru tine – muncă şi citit, pentru mine – aşteptare. Cea de după Sfînta Maria mică sau cea zilnică, aşteptare la prînz a lui tăticu’ cu pere luate din pomul de la Casa de Ajutor a Pensionarilor. Moştenirea noastră, Luca, n-a fost la Strehaia. Eu l-am dus în America într-o vacanţă. Şi ştie Parisul şi Viena pe de rost. 

Emanuel (82 de ani) şi Eugen (49 de ani) ISTODOR

Foto: L. Muntean

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.