Un cadou simbolic
Eram doctorandă în anul I la Facultatea de Litere a Universitaţii „Babeş-Bolyai“, cînd m-am temut pentru prima dată că mi se va oferi „şpagă“.
Era cu puţin înainte de începerea sesiunii de examene cînd, într-o seară, la telefon, o voce cunoscută din cadrul departamentului mă anunţa că este o studentă în ultimul an, din Republica Moldova, venită cu bursă, care a picat de trei sau patru ori examenul la cursul ale cărui seminarii le conduceam, şi că aceasta este ultima ei şansă să promoveze; în caz contrar nu va putea absolvi. În primul moment, am încremenit pentru că nu ştiam cum să spun mai repede nu, cu atît mai mult cu cît eram conştientă că cea mai mică supiciune din partea coordonatoarei mele de doctorat, în acest sens, ar fi însemnat încetarea definitivă a oricărei colaborări dintre noi. M-am fîstîcit şi am spus cu jumătate de voce că studenta e bine venită în orele de consultaţii şi că tot ce pot face pentru ea, ca şi pentru toţi ceilalţi studenţi, este să îi ajut să lucreze suplimentar şi să înţeleagă mai bine materia. M-am liniştit puţin cînd am fost asigurată de aceeaşi voce, uşor amuzată acum, că nu se pune problema de nimic altceva, decît de nişte consultaţii. Cîteva zile mai tîrziu, m-am dus, aşadar, timorată şi stresată spre facultate, întrebîndu-mă tot drumul: „ce mă fac dacă fata scoate un plic?“ Mă aştepta la uşa cabinetului şi, pînă nici n-a apucat să-mi zică „bună ziua“, m-am răstit spunînd: „Nu pot decît să vă ajut să parcurgeţi materia, aţi înţeles?“ A înţeles, fiindcă nu a făcut nici cea mai mică aluzie, nici atunci, nici în zilele următoare, cînd a venit cu dosarul cu fişe de lectură şi o listă lungă de nedumeriri. A trecut, în cele din urmă, examenul, la limită, e drept, dar asta nu graţie unui plic, ci faptului că, în ciuda tuturor, a făcut un efort şi s-a pregătit, cît a putut.
M-am întrebat, în repetate rînduri, de ce mi s-a părut atît de „surprinzător“ că fata nu a venit cu un plic sau cu alte aluzii de acest fel. E trist să recunoşti că în România un plic sau „o atenţie“ e percepută ca fiind „normalitatea“. Şi, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, iar experienţa mea m-a făcut să-mi dau seama cît de jenant este să ni se spună lucrul acesta, zi de zi. Eram pregătită să înfrunt pliculeţul, fiindcă aproape toată media ne învaţă de mici că, „la noi“, profesorii, doctorii, funcţionarii, pe scurt toată lumea din sistemul public (şi nu numai!) ia şpagă. De ce? Din cauza salariilor mici, a condiţiilor proaste de muncă etc. După aproape zece ani petrecuţi în mediul academic şi cinci în învăţămînt, mărturisesc, însă, că nu am cunoscut pe nimeni care să-mi spună: „Am devenit profesor pentru bani.“ Nu devii profesor pentru bani! Cînd alegi calea aceasta, ştii că, oriunde vei fi, în România sau în străinătate (în prezent, lucrez la un Institut de limbi străine din Elveţia), învăţămîntul va fi mereu una dintre cele mai slab plătite profesii, în raport cu celelalte.
Să nu ne amăgim! Poţi ajunge accidental profesor, fiindcă nu ai alternative, fiindcă nu-ţi găseşti imediat după absolvire job-ul visat, fiindcă ai nevoie de un an sau doi ca să te decizi încotro vrei să mergi, dar asta nu înseamnă că ai devenit sau că vei rămîne profesor. Lucrezi ca profesor un timp, după care treci mai departe. În schimb, în spatele fiecărui curs bine predat, este o muncă enormă, nu neapărat de pregătire a planului de lecţie (cum cred mulţi), ci de pregătire şi de formare personală. Nu poţi sta în faţa a treizeci de oameni vorbindu-le despre cărţi pe care nu le-ai mai deschis de zece ani. Nu poţi să îi faci receptivi şi curioşi, cînd propria-ţi curiozitate se opreşte odată cu ultimul minut al cursului. Predatul nu e un job care se opreşte la ora şase, e un proces de automodelare şi de formare continuă.
De ce te trezeşti atunci acceptînd într-o zi un plic? Sincer, nu ştiu. Poate că nici nu o faci, ca mulţi alţii, poate eşti decis să rezişti şi să încerci cu disperare să schimbi ceva, sau poate oboseşti, ca mulţi alţii, şi te trezeşti într-o zi sătul şi copleşit de frustrări. Sătul să ţi se vorbească mereu despre asta, fără să se facă nimic concret pentru a schimba lucrurile; sătul să vezi proteste şi reacţii ofuscate la adresa sistemului de învăţămînt românesc, doar în preajma examenelor de bacalaureat şi a testelor naţionale, pentru ca apoi toată dramă să fie repede uitată; sătul să te lupţi cu „sistemul“ şi, mai ales, să le explici oamenilor că ei sînt „sistemul“, că nu pot pretinde performanţă de la un om care este mult prea stresat de următoarea factură, ca să se poată cu adevărat concentra asupra educaţiei copilului tău. Chiar nu e deloc plăcut cînd, la aproape treizeci de ani, eşti nevoit să îţi suni părinţii ca să îţi plătească chiria, fiindcă salariul pe care îl ai nu-ţi acoperă nici măcar cheltuielile de bază.
Încercaţi să vă imaginaţi cum v-aţi simţi în momentul în care un puşti de cincisprezece ani ar intra în biroul dumneavoastră, cu şapcă şi ochelari de soare de marcă, aşezîndu-se nonşalant şi spunîndu-vă că are, în acea clipă, în buzunar mai mult decît salariul dumneavostră lunar. Eu, una, am zîmbit şi m-am amuzat oarecum, fiindcă puştiul avea dreptate. Iar dacă aveţi impresia că asta se întîmpla în România, vă înşelaţi! Se întîmpla în Elveţia! Acesta este şi motivul pentru care probabil am zîmbit şi nu m-am simţit jignită, deoarece aici, chiar şi cu un salariu considerabil mai mic decît bugetul lunar al unui tînăr de bani gata, îţi permiţi să îţi plăteşti singur chiria, facturile şi, din cînd în cînd, să-ţi mai oferi o carte şi o vacanţă. În România, mi-ar fi fost aproape imposibil! Şi în clipa în care am realizat lucrul acesta, mi-am spus că nu vreau să îmi oblig familia să-mi plătească chiria pînă voi ieşi la pensie. Nimeni nu se aşteaptă să se îmbogăţească intrînd în învăţămînt, dar se aşteaptă la o minimă decenţă. Din păcate, în România, lipsa ei nu este un motiv serios de îngrijorare. Lipsa fondurilor pentru învăţămînt, pentru sistemul medical sau pentru oricare alt sector public este o ştire suculentă, utilizată chibzuit doar atunci cînd interesele o cer.
Gandhi spunea cîndva că trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Frumos, dar e mai simplu să învinuieşti „sistemul“! Eu, una, nu am vrut să o fac, la fel cum nu am vrut niciodată să plec din România. Cît timp am fost acolo, am încercat să asigur acel nivel de „minimă decenţă“, şi pentru mine, şi pentru cei din jurul meu. De aceea, nu am dat niciodată şpagă, pentru că m-am încăpăţînat să cred că se poate şi altfel, chiar şi atunci cînd toţi îmi spuneau (şi încă îmi mai spun): „Tu visezi, fetiţo!“ Am ştiut, în schimb, să spun mulţumesc atunci cînd am considerat că cineva merită. Cînd un funcţionar mi-a oferit adeverinţa solicitată în două zile, şi nu în două luni – cum ar fi putut să o facă, fiindcă „sistemul“ o permitea –, am spus mereu mulţumesc şi uneori am oferit o simplă ciocolată sau o pungă de cafea după, mereu după ce mă vedeam cu adeverinţa în mînă şi fără ca persoana să fi avut cea mai mică suspicine că o voi face.
Cînd vedeam că se aşteaptă la ceva, m-am abţinut întotdeauna şi am preferat să aştept cele două luni regulamentare (uneori transformate în patru sau cinci), fiindcă ar fi fost o ipocrizie în plus în cinstea „sistemului“. Şi am făcut la fel cu prietenii, cu familia, cu profesorii cu care am lucrat şi cărora, cu mult după promovarea examenelor, le-am cerut să accepte un cadou simbolic, o carte sau ceva de genul acesta, ca mulţumire pentru timpul, ajutorul şi grija pe care mi le-au oferit.
În consecinţă, mi-a fost cu mult mai greu să ajung unde sînt acum, fiindcă fiecare etapă a presupus un efort susţinut şi extrem de multă perseverenţă. Am descoperit, totuşi, că se poate şi aşa. Depinde doar de noi ce cale alegem şi ce cale vrem să-i învăţăm pe ceilalţi să aleagă. În ambele cazuri, însă, nu se poate clădi nimic, dacă ne amintim să protestăm împotriva „sistemului“ şi a lipsei de performanţă pe care o atrage, doar de două ori pe an, şi atunci şovăielnic sau doar din faţa televizoarelor.
Alexandra Cătană este profesoară de limba română şi limba engleză, la un Institut de limbi străine din Geneva, Elveţia.
