Ultima stagiune a unui actor încătuşat

La Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi, porţile înalte de tablă albastră se deschid de cîteva ori pe zi vizitatorilor şi se trîntesc mînios în urma lor, cu zgomot de zăvor greu. E dimineaţă de noiembrie somnoros, cu soare blînd şi animaţie pe străzi. În dreptul penitenciarului oamenii trec mai grăbiţi ca de obicei, aruncă priviri scurte santinelelor şi îşi văd de drum, frămîntînd în linişte gînduri de oameni liberi. E aceeaşi linişte zbuciumată pe care am găsit-o în privirile femeii planturoase, cu o sacoşă de franzele şi borcane cu zacuscă, venită în vizită la fratele ei. Din spatele zidurilor se aud voci groase de bărbaţi, amestecate laolaltă cu sudalme înfundate, asemenea horcăitului unei creaturi fioroase. Pentru unii dintre ei zăvorul greu de la intrare nu va mai deschide vreodată poarta spre libertate. Detinuţii ieşeni sînt păziţi cu străşnicie de pesonalul instituţiei, nu degeaba i se spune de "maximă siguranţă". Uniforme croite la perfecţie pe siluete impunătoare te întîmpină încă de la intrare şi cer socoteală prezenţei tale acolo, în cele mai mici detalii. După ce intri, le zăreşti peste tot. Stau de veghe ca nişte ochi de soacre arţăgoase, gata oricînd să acţioneze la nevoie. Conştient sau nu, sînt condamnate să suporte sălbăticia carcerei, la fel ca oricare alt deţinut. Cu atîta securitate în preajmă, nu te poţi gîndi decît că în spatele gratiilor lenevesc cei mai fioroşi criminali pentru care cuştile şi cătuşele sînt singurele metode care îi pot îmblînzi. Printre ei însă sînt şi oameni care-şi recunosc cu părere de rău vinovăţia şi îşi blestemă neîncetat zilele ferecate între ziduri, cînd se gîndesc la lumea pe care au lăsat-o afară. Sînt oamenii care se luptă cu ei înşişi să înăbuşe pornirile delicvente şi să păstreze speranţa într-un colţ al sufletului, ferit de urîciuni. Aceştia sînt artiştii puşcăriei. "TEATRUL E O JOACĂ" - Ghenea este? - Nu? Ah, e la instanţă... - se adresează gardianul unuia dintre angajaţii de la Club. Primeşte răspunsuri dintr-o cameră alăturată, de unde se aud sunetele hodorogite dintr-un casetofon. Acordurile muzicale umplu camera Clubului (locul unde se defăşoară diverse activităţi artistice), ornată cu mobilier masiv, lustruit, cu multe icoane, lucrări de grafică şi afişe cu spectacolele de teatru susţinute de propriii actori. În mijloc, stau aranjate soldăţeşte cîteva bănci din lemn lăcuit, cu care se improvizează o sală de spectacol, ori de cîte ori se desfăşoară activităţi artistice în penitenciar. Într-un colţ, numit şcolăreşte "magia naturii", se înşiră pe cîteva poliţe suspendate oale de lut de diferite mărimi şi forme. Sînt creaţii ale celor închişi, care vorbesc, fără cuvinte, cel mai bine despre cum sînt ei cu adevărat, lăsîndu-i să evadeze, măcar imaginar, în lumea cea mare şi liberă. - Da’ de Bulgaru ce ştii? - Şi ăsta-i la instanţă. - Parcă şi Voicu, nu? - Da, şi ăsta e plecat. Şi totuşi, parcă ar mai fi un membru al trupei care... - Ia vezi, mă, e la cameră Butnaru? Sorin Butnaru îl urmează cu capul plecat pe gardianul care-l însoţeşte şi se apropie stingher de masa masivă cu două scaune tapiţate, din Club. Cu mîna dreaptă îşi înlătură de pe nas ochelarii mici, cu rame aurii, şi acceptă să se aşeze pe locul oferit. Nu pare cu nimic diferit de un om obişnuit pe care-l întîlneşti pe stradă. Ascultă atent întrebările şi răspunde calm, cu cuvinte măsurate. E unul dintre primii deţinuţi care a jucat în trupa de teatru a penitenciarului, încă de la înfiinţare, adică din 2001. "Am ales teatrul pentru că mă scoate din gîndurile care mă apasă. În penitenciar sînt multe nopţi nedormite, te gîndeşti cum ai ajuns aici, de ce ai ajuns. Aşa, mai uit de timp." Îmi mărturiseşte cu ochii aţintiţi în podea că atunci cînd era liber "n-aveam nici o tangenţă cu teatrul, aici mi-am descoperit veleităţile de actor. Am jucat, am încercat să joc, mai bine zis, în aproape toate piesele. Pentru scenă îmi rup din timpul meu (?!) peste 10 ore săptămînal. În fond, teatrul e o joacă". În Titanic Vals a interpretat rolul unui avocat şi, preţ de cîteva momente, cît a durat piesa, s-a simţit mai puternic. GOETHE ŞI POEZIA FRANCEZĂ Gardianul adulmecă cu ochii închişi boarea dimineţii strecurată pe unul din geamurile cu zăbrele vopsite în alb. Se gîndeşte cine ştie unde, nu e atent la conversaţie. Aşa pare. Butnaru nu e stingherit de prezenţa acestuia, începe să-mi vorbească ca unui prieten vechi despre cît de mult îl adoră pe Goethe, pe care i-ar plăcea să-l joace, doar că "nu se poate pune în practică aici, pentru că nivelul de înţelegere al deţinuţilor este sub mediu", de tracul fantastic pe care îl simte ori de cîte ori se urcă pe scenă, pentru ca într-un exces de sinceritate să lămurească, odată pentru totdeauna, că "noi, cei de aici, scursura societăţii, că asta sîntem, avem anumite fapte şi sînt anumite personaje din piese care ne prind". Pentru o clipă doar, cît să se audă banda reportofonului derulînd în gol, se lasă tăcere. Gardianul se trezeşte din torpeală şi ne priveşte încruntat. Reînnodăm firul vorbelor cu discuţii despre poezia franceză, pe care o preferă. De fapt, poezie scrie şi el. "Să nu vă aşteptaţi să vă spun că scriu despre garduri de sîrmă ghimpată, ziduri şi cătuşe. Eu scriu despre dragoste. Dacă nu iubeşti, nu poţi să fii poet. Aici, eu iubesc şi soarele dimineaţa." Şi rămîne cu privirea pierdută la geamurile scobite în pereţi sus, sus, aproape de tavan. Gustul libertăţii - paharul de coniac Aflu că a ispăşit toţi cei cinci ani care i s-au dat pentru înşelăciune, mai are o lună pînă iese "în jungla de afară, care e mai dură decît cea de aici", "nu prea am la cine să mă întorc, o să iau viaţa de la zero". Îmi povesteşte despre fata lui de care nu mai ştie nimic de un an, bănuieşte că e plecată în străinătate, "ca mai tot tineretul din ziua de astăzi". Era singura care îşi aducea aminte de el şi mai trecea să-l vadă. În rest, nimeni. Deşi se declară un optimist incurabil şi se încurajează cu vorbele unui prieten - "o să fie bine!" -, totuşi se gîndeşte cu strîngere de inimă la ce-o să se întîmple cu viaţa lui. "Nu ar fi o problemă să muncesc şi să cîştig bani, dar cînd nu ai pe nimeni lîngă tine pentru care să faci efortul ăsta, să împarţi bucurii şi necazuri, parcă totul e în zadar. Te laşi purtat de val c-o fi bine, c-o fi rău... Mă mai uit la televizor şi văd că oamenii ca mine sînt trataţi într-un anumit fel de ceilalţi. Nici nu-şi mai dau silinţa să te cîntărească, să vadă ce poţi, ce ştii, ce simţi, te cataloghează, te pun în raft şi gata." Îmi spune că primul lucru pe care o să-l facă cînd o să privească soarele drept în faţă e să caute un loc doar al lui, să-şi poată aranja gîndurile şi să bea un pahar de coniac, singur. "Toţi sîntem singuri, unii mai mult, alţii mai puţin. Şi-afară sînt oameni singuri, poate mai singuri decît sîntem noi aici." Cînd o să plece pentru totdeauna, o să simtă lipsa prietenilor pe care i-a cunoscut în penitenciar, "oameni în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd spun asta, mă gîndesc la felul lor dezinteresat de a fi, cu toate că aici e o mică junglă. Cînd o să iasă şi ei o să încerc să-i găsesc". O NOAPTE FURTUNOASĂ ÎN PENITENCIAR "Desfăşurăm o serie de activităţi creative în penitenciar: atelierele de pictură, sculptură, ceramică, avem un cenaclu literar care editează o gazetă literară, gazetă volantă, şi chiar o trupă de teatru. Avem şi o formaţie muzicală cunoscută. Ceea ce face unu’, nu poate face altu’. Vrem să-i punem în valoare pe cei care au înclinaţii, aptitudini, talent şi să le ocupăm timpul cu ceva constructiv" - explică inspectoarea-şefă din cadrul Serviciului Educaţie, Gabriela Pătraşcu. Continuă să vorbească despre trupa de teatru de care se simte mai ataşată, deoarece o coordonează, împreună cu alţi colegi. "A fost o dorinţă de-a noastră de a ne încadra în anul aniversar Caragiale. Am început să montăm scene şi schiţe după Caragiale, cu deţinuţii tineri şi, treptat, văzînd că merg, am montat O noapte furtunoasă. Am avut premiera în penitenciar." În următorul an a venit rîndul piesei Gaiţele, montată în travesti pe scena Casei de Cultură din bătrînul parc Copou, care a avut succes la un public numeros, atipic, format din reprezentanţi ai justiţiei (judecători, procurori, magistraţi) şi studenţi. "Însuşi Mircea Dinescu ne-a încurajat, indirect, ne-a trimis felicitări şi ne-a susţinut moral de la distanţă" - adaugă Gabriela Pătraşcu, cu un zîmbet schiţat. În anul 2003, deţinuţii au "evadat" în pielea personajelor Tache, Ianche şi Cadîr, apoi şi-au demonstrat veleităţile actoriceşti în Titanic Vals, iar acum se pregătesc intens pentru O scrisoare pierdută. PE URMELE ACTORILOR PROFESIONIŞTI Numărul membrilor trupei oscilează între 12 şi 15, în funcţie de piesa aleasă. Sînt selectaţi cei care au cît de cît talent, capacitate de memorare şi dorinţa de a se implica într-o muncă de echipă, de durată. Perseverenţi, actorii din penitenciar se pregătesc un an de zile, ca să prezinte o piesă, şi repetă zilnic aproape două sau trei ore la Club, la care se adaugă cîteva ore bune de studiu în celule. În timp, o parte din membrii echipei au plecat. Au fost eliberaţi. Seniorii ce fac parte din rîndul celor care au primit pedepse cu o durată mai mare, au căpătat cu timpul experienţă şi împărtăşesc secretele "meseriei" celor nou-veniţi. "Sigur, au existat şi mici divergenţe, unii au avut tendinţa de a se situa deasupra celorlalţi, dar am încercat să le explic că nu sîntem artişti profesionişti. Avem doar dorinţa de a ne pune în valoare părţile bune. Spre deosebire de restul deţinuţilor, aceştia sînt serioşi, îşi respectă cuvîntul dat, se angajează în activităţi altfel decît ceilalţi" - adaugă inspectoarea.