Tura

Am ajuns la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" al Municipiului Bucureşti (ISUMB) dimineaţa devreme. Cum era de aşteptat, toată lumea a legitimat pe toată lumea şi, după ce prezentările "oficiale" au fost făcute, am fost condusă în biroul de informaţii şi relaţii cu presa. O cameră mică, cu două televizoare, plină de staţii, poze, casete şi aparate video, în care, atent supervizată de dl Cătălin Eftene, locotenent colonel, şeful biroului de informaţii şi relaţii cu presa, a început tura "de foc". O echipă de intervenţie, îmi spune dl Eftene, este formată din şase membri - şoferul autospecialei, un comandant de gardă care conduce operaţiunile şi servanţii. Echipa şi comunicarea între membrii acesteia sînt extrem de importante - în timpul unei intervenţii, din momentul în care autospeciala părăseşte baza pînă cînd misiunea este încheiată, fiecare secundă contează. Orice neînţelegere între salvatori ar putea îngreuna acţiunea în teren. Fiecare echipă îşi formează un fel special de a comunica, fie că este vorba de cuvinte, de gesturi sau de un anumit tip de mimică. "Imaginaţi-vă, în cazul echipelor specializate de scafandri care, este lesne de înţeles, nu pot comunica verbal, sau al celor de intervenţie la mare înălţime, cît de important poate fi un singur gest. Dacă între salvatori nu se formează o legătură, un cod special prin care ei comunică, lucrurile se pot complica. Sînt situaţii - fie că vorbim de incendii, de inundaţii sau de alunecări de teren - în care orice secundă este vitală şi nu este loc de erori." Comunicarea între pompieri şi operatorul din dispeceratul unităţii este, de asemenea, obligatorie. După ce se anunţă alarma, iar echipa porneşte pe teren, operatorul începe să furnizeze infomaţiile necesare: adresa de unde s-a făcut solicitarea, tipul situaţiei, puncte de reper etc. De asemenea, operatorul este cel care dirijează pompierii pe traseu - dacă un incendiu, de exemplu, poate fi reperat cu uşurinţă de la distanţă după fum, în cazul unei urgenţe medicale este nevoie de mai multe detalii care, în mare parte, sînt furnizate de operator. După ce ajunge la "caz", echipa de prim-ajutor (formată din doi subofiţeri pompieri - un şofer şi un paramedic) porneşte staţia SMURD şi, în caz de nevoie, este dirijată de medicul specialist şi de asistentul din dispecerat pînă ce pacientul este stabilizat şi urcat în maşină. "La secţia de primire-urgenţe a spitalului se semnează că pacientul a fost adus în bune condiţii, echipa raportează ŤAm încheiat misiunea, ne întoarcem la bază, sîntem disponibili» şi porneşte spre cazarmă. De multe ori însă, nici nu apucă să ajungă pentru că i se repartizează o altă misiune." Mîţe, cai, incendii, accidente... În timp ce stăm de vorbă, în staţia de recepţie de pe biroul dlui Eftene se face o solicitare către un echipaj de descarcerare. În secunda în care staţia începe să "emită", în încăpere se face linişte - nimeni nu mai scoate nici un cuvînt. "Nu cred că este accident - probabil că cineva a rămas blocat pe undeva." Într-adevăr, operatorul anunţă: "Calea Călăraşi, deblocare uşă. Un minor a rămas în interiorul apartamentului". Inevitabil, întreb cum s-a ghicit despre ce fel de descarcerare a fost vorba: "Experienţa şi un anumit cod pe care aş prefera să nu-l faceţi public. Acum poate nu vă spune mare lucru, dar pînă la sfîrşitul zilei poate îl veţi înţelege". După alte cîteva secunde de tăcere, în care atenţia noastră s-a concentrat la staţia de emisie, în cazul în care ar mai fi fost anunţate şi alte detalii legate de intervenţia solicitată, poveştile au continuat cu activităţile pompierilor în cele 24 de ore cît are o tură. Deloc puţine la număr şi în nici un caz simple, dar - îmi explică interlocutorul meu -, în momentul în care se dă alarma, fie că sînt la cursuri sau fac pregătire fizică, pompierii lasă totul "baltă" şi sar, la propriu, în maşina de intervenţie. Schimbul de tură se face dimineaţa devreme. Programul unei zile este foarte bine stabilit şi conţine pregătire teoretică şi fizică, simulări de intervenţii, cunoaşterea amănunţită a tehnicilor din dotare şi a diferitelor obiective, amplasamentul acestora şi sursele de apă din jur etc. Noaptea, dacă nu sînt solicitaţi pe teren, dorm - cu mult mai norocoşi decît colegii lor de pe ambulanţele SMURD care, mi se spune, nu apucă trei ore de somn într-o tură de 24 de ore. Spre "exemplificare", primesc o sinteză a intervenţiilor SMURD al ISUMB din 1 noiembrie. Prima alarmă este înregistrată la 6,15, iar ultima la 5,50, a doua zi. În total, 114 intervenţii - între două şi 10 pe oră -, solicitări pentru afecţiuni cardiace, neurologice sau psihiatrice, traumatisme, intoxicaţii, prim-ajutor în accidente rutiere etc. După un timp, în staţia de emisie se aude: "Am încheiat misiunea, ne întoarcem la bază, sîntem disponibili". Minorul care rămăsese blocat în apartament fusese salvat. "Comparativ cu alte solicitări, aceasta a fost o intervenţie minoră - îmi spune dl Aurel Udor, inspector-şef, general de brigadă. Pompierii intervin însă în orice fel de situaţie, inclusiv în cazul în care o pisică rămîne într-un pom. Mulţi ar spune: ŤDom’le, ăştia nu au ce face, pleacă să dea mîţe jos din copaci sau să scoată cai din gropi». Nu mi se pare însă o atitudine umană - să ne gîndim că acel cal poate dă de mîncare unei familii întregi. Este de datoria noastră să intervenim în orice fel de situaţie în care este solicitată salvarea unei vieţi. În nici un caz salvarea unei pisici - acţiune ce presupune un minimum de forţe umane şi echipament tehnic - nu va îngreuna intervenţia la un incendiu, de exemplu. Sîntem îndeajuns de bine dotaţi şi de organizaţi încît să putem interveni oricînd, la orice fel de solicitare." Tehnica veche şi cea nouă La nivelul Capitalei, există 16 detaşamente de pompieri şi un efectiv de 300 de maşini de intervenţie - 16 ambulanţe SMURD pentru prim-ajutor, pe care lucrează doi subofiţeri (un şofer şi un paramedic), 3 ambulanţe pentru terapie intensivă, cu şofer de la pompieri, un medic şi un asistent de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, autospeciale cu apă şi spumă, maşini pentru descarcerare etc. Cu toate acestea însă, dl Udor spune că încă există, în Bucureşti, zone "descoperite", în care s-ar putea constitui puncte de intervenţie. "Nu este foarte complicat - vorbim de nişte subunităţi mai mici decît cele existente, dar care ar putea interveni eficient în caz de nevoie. Mă refer la clădiri modulare cu un garaj, două camere în care să se odihnească pompierii, un duş şi un minimum de echipament tehnic - o maşină de intervenţie cu apă şi spumă, o ambulanţă SMURD de prim-ajutor şi o maşină de descarcerare." O altă problemă stringentă ar fi autospecialele, maşinile cu apă şi spumă, multe dintre cele existente fiind foarte vechi. Dl inspector-şef spune că există un program aprobat de Guvern care ar urma să se desfăşoare în următorii 5-6 ani şi care ar asigura înlocuirea întregii tehnici de intervenţie. Lucru nu tocmai simplu de rezolvat - de cînd Serviciul Pompieri a fuzionat cu Protecţia civilă, complexitatea dotărilor tehnice este mult mai mare. Pompierii intervin acum nu numai la incendii, ci şi la cutremure, inundaţii, alunecări de teren, prăbuşiri de clădiri etc. Există şi cadre mai specializate: scafandri, salvatori din subteran, detaşamente de salvări de la înălţime - de tipul alpiniştilor urbani - şi detaşamente de intervenţii pentru accidente radiologice, biologice şi chimice sau pentru dezamorsarea muniţiei neexplodate. Dotarea tehnică aşadar presupune, pe lîngă autospecialele de apă şi spumă, maşini pentru descarcerare, instalaţii pentru salvarea la înălţime, maşini de iluminat şi de exhaustare a gazelor, maşini de intervenţie cu praf şi azot, motopompe, corturi pentru sinistraţi şi altele. "Am făcut demersuri chiar şi la autorităţile locale, la primăriile de sector şi la Primăria Generală. Dacă fiecare sector ar cumpăra, pe an, o maşină de apă şi spumă, ar fi şase. În patru ani de mandat, ar fi 24, plus şase ale noastre am ajunge la 30, aproape o treime din necesarul de tehnică. Nu este simplu - preţul unei singure autospeciale pleacă de la 200 de mii şi poate ajunge la un milion de euro; o autoscară performantă costă între 750 de mii şi un milion de euro." Teama - o normalitate necesară În jur de ora 13,00, pornim spre Grupul de intervenţii nr. 3 Vitan. Pe drum, prin nelipsita staţie se fac nenumărate solicitări: "Nerva Traian, accident rutier", "Hypermarketul Real, persoană inconştientă", "Calea Rahovei, persoană cu sîngerare nazală", "Popeşti Leordeni, incendiu vegetaţie". Încep să înţeleg acel cod prin care însoţitorii mei (dl Eftene, şoferul - sergent major Florian Badea şi operatorul - plutonier major Radu Ionel) ştiu dinainte despre ce fel de intervenţie ar putea fi vorba... Dl Eftene îmi spune că timpul de intervenţie variază între 4 şi 12 minute. Din cauza traficului foarte aglomerat, a străzilor înguste, pline de lucrări sau de maşini parcate, acţiunile salvatorilor sînt mult îngreunate. Bineînţeles, mai sînt şi mulţi gură-cască ce se strîng ciorchine, ca la spectacol. În cazul accidentelor, "curioşii" - mi se spune - sînt chiar necesari pentru că pot furniza informaţii care ajută. Ajungem la detaşamentul din Vitan în jurul orei 13,40. Sîntem poftiţi într-un birou de locotenent Valerică Popescu - comandantul de gardă al turei din ziua respectivă - care poartă la brîu "neobosita" staţie. Îmi spune că oamenii nu ştiu cum să reacţioneze în situaţii de criză: "Puţini sînt cei care se adună şi nu intră în panică. Majoritatea se sperie şi creează un haos general. Bătrînii, copiii..., dar este normal - cine poate fi calm în astfel de momente?". Salvatorii? Cu siguranţă, dar nici pe ei nu-i ocoleşte teama. Toţi se sperie sau sînt impresionaţi de ceea ce văd în jur, dar este o stare cu care ajung să se obişnuiască. Unii nu o mai conştientizează sau au învăţat să "nu le pese". Alţii nu reuşesc să treacă peste teamă - au fost cazuri în care unii pompieri de la descarcerare au cerut să fie trecuţi la stingerea incendiilor, tocmai pentru că nu au mai rezistat să vadă atîtea nenorociri. Foarte dramatice sînt şi cazurile în care sînt implicaţi copii - trebuie să fii foarte tare ca să nu te laşi copleşit... Mai există "secunda următoare"? La un moment dat, prin staţie se anunţă un incendiu la depozitul de fier vechi de la IMGB. Fusesem instruită în prealabil ce trebuie să fac în cazul unei astfel de solicitări - practic, să las totul, să mă ridic şi să "sar" în maşină -, aşa încît, în mai puţin de 30 de secunde eram pe drum. Am detectat uşor locul incendiului după dîra de fum care se ridicase în aer. Intrînd pe poarta depozitului, nu am apucat să văd decît mîini ridicate în aer care ne direcţionau: "Stînga, stînga, dreapta". Maşina de intervenţie ajunsese deja la faţa locului. Curioşii, de asemenea. Cîţiva muncitori zgribuliţi, cu feţele încruntate, urmăreau, într-un peisaj ruginit, dezolant, fiecare mişcare a pompierilor. Dintr-un morman infinit de fier vechi se zăreau siluetele "salvatorilor", furtunurile şi jeturile de apă. Pompierii, concentraţi, plasaţi strategic în puncte numai de ei ştiute, încercau să elimine "sinistrul". Cu frica - am înţeles - înveţi să te obişnuieşti. Pentru fumul greu şi gros pe care-l inspiri şi care-ţi inundă plămînii - mă întreb - există oare vreun remediu? Pentru faptul că nu ştii ce se poate întîmpla în secunda următoare, dacă va mai exista pentru tine o secundă următoare, există vreo consolare?