Traiane, Traiane...

Nu-mi mai aduc aminte cum a început. Sau cine a fost primul după ’89. Dar, la urma urmelor, ordinea nici nu contează, după cum şi inventarul sînt sigur că va fi, cel puţin, incomplet. Totuşi, ce-aţi zice dacă am începe cu Harnagea şi Georgescu? Cătălin şi Costin, cum îi strigau colegii de la România liberă înainte de a-i lipi Emil Constantinescu de scaunul directorial al SIE şi, respectiv, SRI. Să continuăm, apoi, cu Gilda Lazăr, transformată în purtător de cuvînt. Haină pe care au mai purtat-o, în anii din urmă, şi Iolanda Stăniloiu, Gabriela Vrînceanu Firea sau, mai nou, Oana Marinescu şi Camelia Spătaru. Dar pe Ilie Şerbănescu, bunul meu profesor de economie, lipit de fotoliul de ministru al Economiei, vi-l mai amintiţi? Sau pe colegul Dan Tăpălagă, cel care, acum cîteva luni, se punea în slujba doamnei Macovei ocupînd poziţia de prim-consilier? (La plecare i-a cedat locul unei tinere doamne, cu care am bătut, pe vremuri, praful oraşului, cărînd reportofoane grele şi întinzînd microfoanele spre mai-marii zilei, în aşteptarea unor declaraţii: Marilena Stancu.) Adriana Săftoiu e azi mîna dreaptă a preşedintelui, pe vremuri mînuia ştirile Mediafax. Soţul, Claudiu, a ajuns director SIE după ani în care a fost ba redactor-şef la Radio Total, ba editorialist sau redactor la Evenimentul zilei şi Oameni în top. Tot din gazetărie s-au ridicat şi s-au aşezat la masa puterii şi Iosif Boda, şi Octavian Ştireanu. Anca Alexandrescu, cea devotată lui Adrian Năstase, a avut şi ea legitimaţie de presă. Cine ar mai fi? O domnişoară al cărei nume l-am uitat de mult şi pe care a adus-o Adrian Năstase de la Cluj să împartă comunicate de presă din poziţia de purtător de cuvînt al Guvernului, plus o armată de inşi care s-au fript cu jurnalistica şi-şi încearcă norocul din poziţia de consilieri pe probleme de imagine, presă şi comunicare. Traian Ungureanu şi Sever Voinescu vor fi ambasadori. Londra şi Washington. Să fie sănătoşi, mai ales că, în ce-l priveşte pe domnul Voinescu (căruia în particular îi spun Sever, dar pe care mă gîndesc că va trebui în curînd să-l apelez cu "Excelenţă"), cred că era vorba de o dorinţă de demult, la împlinirea căreia a pus umărul din greu şi bunul lui prieten şi coleg de bloc, Mihai-Răzvan Ungureanu. Dar Traian? Traian Ungureanu?! Nu mă încearcă nici pe departe emoţia unui posibil eşec în diplomaţie al domnului Ungureanu. Sînt convins că se va strădui şi că s-ar putea să şi reuşească să fie un ambasador onorabil, bun sau chiar foarte bun al României. Mirarea mea nu-şi are locul nici printre falsele ridicări din sprîncene ale celor care îl acuză pe Traian că a făcut campanie preşedintelui din dorinţa de a prinde un ciolan sau, mă rog, un five o’clock cu Tony Blair. Eu cred că, spre deosebire de mulţi alţii, care întorc foaia după cum suflă vîntul puterii, Traian a crezut şi crede sincer în celălalt Traian. Şi, dincolo de aplauze sau înjurături, părea că şi-a asumat acest statut de susţinător înfocat al preşedintelui. Patima cu care Traian Ungureanu l-a apărat, în anii din urmă, pe Traian Băsescu am admirat-o pentru că, deşi mi s-a părut adeseori nepotrivită, era sinceră. Din păcate, devenind ambasador, acceptînd sinecura din spatele unui astfel de post, T.R.U. pune între paranteze sinceritatea activismului său. Eu cred, în continuare, că l-a luat din dragoste, dar vecinii zîmbesc deja ironic şi pun ştampila unei căsătorii din interes.