Teoria șandramalei

Cu cîţiva ani în urmă, călătorind pe drumul dintre Bucureşti şi Constanţa, mi-a atras atenţia un lucru pe care nu îl realizasem pînă atunci, deşi îl cunoşteam dintotdeauna: ţara mea e plină de şandramale. Ascunse prin cotloanele curţilor sau tronînd direct în bătătură, pe trotuare, printre blocuri, la şosea, în pădure, la barieră – oriunde te uiţi, observi o mulţime de construcţii mai noi sau mai vechi, mai mari sau mai mici, făcute prost, urît, inutil sau nepractic. Şandramale, magherniţe, coşmelii, oricum le-am denumi, lucrul pe care îl au în comun toate construcţiile despre care vorbesc este faptul că au ca atribut de căpătîi meschinăria. Din cauza lor, în mintea mea a ajuns să se închege o întreagă teorie legată de şandrama ca fenomen social, iar dacă aş mai fi fost şi vreun doctorand la sociologie, probabil că m-aş fi dedicat cu mare pasiune unei teze cu acelaşi subiect. Să mă explic.  

Definiţia de dicţionar a unei şandramale este cea de construcţie primitivă de scînduri, eventual în stare proastă, gata să se dărîme, anexă părăginită sau construcţie mare şi veche. Pe lîngă faptul că şandramalele la care mă refer se circumscriu mai toate în limitele acestor definiţii, principala lor resursă de meschinărie derivă din felul în care sînt gîndite şi utilizate aceste construcţii. Miezul problemei – şi, deci, al teoriei – este că existenţa unor astfel de clădiri la scara unei întregi societăţi nu se datorează sărăciei – cum am putea crede la prima vedere –, ci mai degrabă unei anumite lipse de savoir-vivre, ca să nu-i spun direct „educaţie“. Construcţia urîtă, sărăcăcioasă, prost gestionată sau prost gîndită nu este neapărat rezultatul unei lipse de resurse materiale. Printre şandramalele cu pricina se numără şi o mulţime nesfîrşită de căsoaie enorme făcute doar ca să fie şi în care este evident că s-au investit destui bani, clădiri scumpe de birouri ridicate de ani întregi şi nefolosite niciodată, vile futuriste cu nichel şi „spoturi“, care parcă stau să decoleze, lăbărţate strîmb pe cîte un ditamai terenul de 70 de metri dintre două blocuri, şi altele asemeni lor. Scumpe sau din puţin, şandramalele sînt construite avînd în minte una dintre zicalele: merge şi-aşa, las’ că nu se cunoaşte, mai bine să prisosească decît să lipsească, las’ că nu cere de mîncare. O facem ca să fie. Nu contează că n-avem nevoie de casă cu trei nivele (din care două şi jumătate vor rămîne pe veci nefolosite), că n-am avut proiect şi că totul stă să cadă, că nu vom avea niciodată destui bani pentru a o termina (sau pentru a plăti întreţinere la ea), că e înfiptă strîmb şi peste mînă în coasta vreunei clădiri mai vechi (eventual monument istoric), că stă în cîmp, la limita zonei industriale sau la umbra firelor din magistrala energetică naţională.  

Se spune că aşa cum faci un lucru, la fel le faci pe toate, iar felul în care arată oraşele şi satele noastre nu face decît să confirme haosul zglobiu care domneşte în România de azi. Gîndirea clăditorului de şandramale nu are legătură cu bogăţia sau cu sărăcia lui, ci cu simţul practic şi cu educaţia. O comunitate în care simţul practic şi simţul civic sînt îndeajuns de puternice nu va ajunge niciodată să se umple de şandramale, indiferent în ce sens ar fluctua nivelul ei de bunăstare. Din contră, într-o comunitate în care aceste două repere sînt slabe, bunăstarea nu va face decît să înmulţească numărul construcţiilor prost aşezate, urîte şi inutile, tocmai pentru că doritorii de şandramale vor avea resursele necesare pentru a le realiza.  

Şandramaua este baraca sărăcăcioasă de scînduri din spatele casei, dar şi casa construită deasupra unei spălătorii auto, neterminată şi nelocuită de ani întregi. Şandramaua este fostul complex industrial sau zootehnic pe care statul l-a lăsat să putrezească în picioare, dar şi mall-ul eşuat în afara oraşului, asasinat cu ani în urmă de apariţia altora mai mîndre şi mai centrale. Şandramaua este excrescenţa incertă şi străveche de sub umbra InterContinentalului, rezemată comod pe unul dintre pereţii ArCuB-ului, dar şi complexul de blocuri noi şi întunecoase ridicate strîmb în cîmpii de la marginea oraşului. Bogaţi sau săraci, oamenilor care au legătură cu şandramalele le lipseşte de obicei capacitatea de a gîndi în mod practic, util sau măcar estetic rezultatul muncii sau investiţiei lor. Iar asta nu este în mod obligatoriu vreo vină de neiertat. Nu are nimeni pretenţia să fim vreun neam de Haussmann-i. Dar cînd fenomenul se repetă fractalic la scara unei societăţi întregi, cînd vezi acelaşi model de non-gîndire în spatele atîtor construcţii, începi să-ţi pui întrebări.

În ţările occidentale, şandramaua descrisă mai sus este un fenomen marginal, o arătare rară care joacă rolul excepţiei de la regulă. Da – vine replica –, dar acolo există reguli pe care autorităţile se mai şi deranjează să le impună, pe care oamenii se încăpăţînează în număr mare să le şi respecte. Fără îndoială că aşa este. Dar lucrul asupra căruia cred că merită atrasă atenţia este faptul că, indiferent de legi şi de reguli, indiferent de bogăţie sau de sărăcie, lucrul care reuşeşte să modeleze aspectul unei comunităţi în cel mai evident mod cu putinţă este gradul de apetenţă al acesteia pentru meschin, iar mie mi se pare că şandramalele care ne sufocă azi din toate părţile reprezintă un barometru excelent al nivelului de meschinărie cu care ne confruntăm. Pentru exemplificare, nici n-am nevoie de vreun efort de imaginaţie. Trebuie doar să ies pe balcon şi să admir – privind peste o favelă în miniatură, peste şina de tren dezafectată care desparte două mari centre comerciale, peste ruinele apocaliptice ale unei foste fabrici, peste macarale şi mall-uri – întîia şandrama a ţării: Casa Poporului. Bine, Casa Poporului nu se dărîmă pe noi, şi am reuşit pînă la urmă să-i găsim şi o întrebuinţare – ba chiar două, dacă punem la socoteală şi muzeul din coasta instituţiei parlamentare. (Deşi e cam fudulie şi aşa, dacă ne gîndim că România încă nu a descoperit vreun folos real nici în muzee, nici în instituţia parlamentară, dar asta este o altă teorie.) În rest... e ridicată fără un scop extrem de clar, e urîtă, e făcută după o droaie de proiecte succesive, e pusă rău, e cumplit de costisitoare, ce mai! E un fel de „baba-n mijloc căpitan“ a unui oraş plin de trilioane de şandramale, bojdeuci şi coşmelii. Dar oricum ar fi, pentru a ne vindeca de ea, şandramaua naţională trebuie asumată. Privită bine, studiată, înţeleasă, pusă în context, explicată. Vorba veche: şandramaua recunoscută e pe jumătate iertată.

Foto: V. Dorolţi