Televiziunea, dragostea mea!

Conform unor recente evaluări, în ultimii trei ani, toate marile posturi de televiziune şi-au pierdut din telespectatori, mai ales pe cei din mediul urban, în special pe intervalul orar 19-23, cunoscut sub denumirea de prime-time. Pro TV-ul, deşi conduce în topul audienţelor din luna octombrie, a fost abandonat în anul 2004 de către 76.000 de telespectatori, TVR-ul pare acum mult mai interesat de rebranding decît de cei 182.000 de oameni care nu-l mai plac; Prima TV se află în cădere liberă în ceea ce priveşte rating-ul emisiunilor sale. Surprinzător, dar telespectatorii care refuză să se mai uite la posturile mari, nu s-au refugiat în posturi "de nişă" - cum ar fi Discovery Channel sau Animal Planet - care, deşi par foarte trendy, îşi păstrează audienţe constante, deloc spectaculoase. Se pare că, pînă la urmă, avem de a face cu adevărate "scurgeri" de rating, cîteva sute de mii de oameni refuzînd, pur şi simplu, să-şi mai deschidă televizoarele, să-şi mai asume statutul de "telespectator" sau redescoperindu-şi subit alte pasiuni. Cel puţin aşa ne-ar plăcea să credem... "Hai s-o ardem la mufă!" E adevărat, o televiziune se poate înjgheba peste noapte! Dacă ai licenţă, cumperi un apartament de bloc ceva mai spaţios, două camere de filmat second-hand şi cîteva becuri de 500 de waţi, un computer performant, instalezi un soft de montaj piratat pe care ţi l-a dat pe gratis un prieten cumsecade, apoi angajezi oameni. Foştii şoferi de la Antena 1 şi Pro TV îţi devin operatori pe lefuri mici (doar se ştie că orice şofer care lucrează la un post TV cunoscut se visează cu camera în mînă!), instruieşti doi absolvenţi de ASE ca să-ţi fie şefi de producţie, căci doar au calităţi de manageri, iar reporteri găseşti cu ghiotura, dornici să apară pe sticlă, chiar şi fără pretenţii materiale, dacă lipeşti afişe pe la facultăţile de profil. Mai cumperi cîteva zeci de filme "expirate", la kilogram, cîteva documentare vechi, dar educative, reciclezi vreo trei "vedete" căzute în dizgraţia publicului, care îţi vor păpa cea mai mare parte din buget, şi uite aşa, vei avea cea mai tare televiziune de pe scara ta de bloc! Curînd, dacă eşti perseverent, dacă îţi convingi oamenii să nu plece, căci fac parte dintr-o "mare familie", dacă nu-ţi "crapă" computerul, iar operatorii nu-ţi buşesc camerele, vei fi încurajat de audienţe sub o mie de telespectatori pe minut, semn că ai găsit deja cîţiva blambeci care să se uite la tine. Locul de fumat este undeva pe o scară de serviciu a blocului, cu o uşă care se închide etanş, ca să nu miroasă "dincolo", şi cu un geam deschis. Zece oameni se înghesuie pe cei trei metri pătraţi, sorbind din ceştile cu "3 în 1" (fiecare îşi aduce pliculeţul de acasă, iar filtrul "din dotare" e folosit doar pentru încălzirea apei), aprinzîndu-şi ţigară de la ţigară, nervoşi, preocupaţi. Oameni de televiziune. Este locul unde devii un insider. "La ce emisie lucrezi?", "Cînd intră pe post?", "Eşti angajat aici sau doar colaborator?", "Aha! Freelancer! Asta înseamnă că eşti colaborator, nu-i aşa?", "Aha! Operator! Şi ce-ai mai operat în ultimul timp?", "Director de imagine?! Mai avem şi noi cîţiva directori p'aici!". Într-adevăr, apare şi "directorul tehnic" care pare copleşit de probleme. "Mi s-a blocat calculatorul şi cred că o să mi se strice emisia. Ce pot să fac?" Te bate pe umăr cu un aer de înţelept: "Nu poţi face nimic! Emisia ţi se va strica, se va împuţi pînă a doua zi dimineaţă, ca peştele din hala Obor, pen'că la noi softurile îs crăcuite, se blochează tot timpul! Tu n-ai auzit de Save? Măr plus Ťs», mai exact..." - zice cineva care a păţit-o de două ori. Paişpe ore de montaj s-au dus dracului! Vine şi realizatorul. Nu fumează, dar îi place să socializeze şi să se creadă ghiduş. "În viaţă dacă nu dai cu puţa nu are nici un farmec!" Două fete grase rîd. Realizatorul devine brusc serios. "La mine în emisiune, aş vrea un leit-motiv din ăsta vizual! Cum e calul ăla care tot apare în filmele lui Tarkovski. Ştii la ce mă refer, nu? Vezi un cadru din ăla fooarte lung şi undeva, pe fundal, trece calul! Îmi place de mor calul ăla!" Mergem la Sibiu ca să filmăm "emisiunea vieţii". Foaie de deplasare, semnătură pentru scule, diurnă, tot. Fără şofer, cu maşina realizatorului. Operatorul ne aşteaptă acolo, e băştinaş, freelancer, colaborator sau ce-o fi! Pe drum, realizatorul conduce fără să-ţi dea emoţii şi vorbeşte non-stop. Ce i-a venit lui să-şi facă emisiune? Nu că ar vrea să se vadă pe sticlă, pe el nu-l interesează să se vadă, deşi fetele spun că-i frumos, că seamănă puţin cu Banderas şi a fost invitat şi la emisiunea lui Măruţă, dă bine la teve, ce mai! Doar că trebuie filmat dintr-un anume unghi, ca Steven Segal, ca să nu i se vadă guşa. Dar nu asta e important! Simte de la un timp nevoia să se emancipeze, să se "extindă". S-a plictisit de muzică? Vrea să facă o emisiune de calitate, să fie respectat. Şi în fond toată lumea îl cunoaşte, puştoaicele îi fredonează piesele, a fost invitat şi la Mihaela Rădulescu. Dar el nu se consideră vedetă! E un ins modest şi vrea să promoveze muzica de calitate. Urăşte kitsch-ul. Şi proştii! "Mama proştilor e veşnic gravidă. Asta e din Pleşu, ha, ha!" L-ar asculta pe Pleşu douăj' patru din douăj' patru. "Dar, hai s-o ardem la mufă că trebe să ajungem la Sibiu pînă-n două!" - mai zise el, apăsînd pe acceleraţie. Regula numărul 1: artistu' nu trebuie niciodată lăsat să aştepte! Operatorul ne aşteaptă la club. Are la activ reportaje, filme de prezentare şi probabil o căruţă de nunţi şi de botezuri pe care nu le menţionează. Se uită la "scule" şi se scarpină în cap. "Hai să punem lumina!" După vreo oră de cazne şi umbre peste tot, guşa realizatorului e triplă pe perete, artistu' care trebuie filmat e din ce în ce mai nerăbdător, rockerii din club se înfierbîntă, căci se lasă cu concert. "Hai să facem odată filmarea vieţii!" - strigă realizatorul epuizat nervos şi o facem pe brînci. După filmare, operatorul mărturiseşte, pe ocolite, cît ne invidiază că lucrăm pentru un post TV, chiar şi fără pretenţii. Ar vrea şi el. Are şi cîteva "reportaje-unicat" pe care le ţine în sertar. Nu i le cumpără nimeni. Tradiţii ardeleneşti, festivalul ţuicii, ciobanii şi brînza lor. Uite cartea lui de vizită! Provincia e moartă, fără speranţă, fără şanse. Nu-i bagă nimeni în seamă. Nu se pot remarca. N-au bani. Noroc cu nunţile! Din nou la locul de fumat. Se leagă prieteşuguri, se fac schimburi de shootere şi de questuri. S-a băgat "3 în 1 Strong" la butic. Cineva din tura de dimineaţă de la montaj, invidios pe freelancer-i pen' că se cred şmecheri şi cîştigă mulţi bani, ne-a şters autosave-urile. Emisia care se vroia documentar cu aere de VH1 e dezlînată, şuie, furăm arhivă de la TVR că tot au prea multă, cîrpim. Realizatorul vieţii e dezamăgit; nu aşa îşi închipuia el cariera sa în televiziune. Ne reproşează "că o ardem la mufă!"; nu ne mai dăm seama dacă e de bine sau de rău. E deja 1 noaptea, chemăm un taxi, dar cei de la "Cobălcescu" nu ştiu "pe unde vine televiziunea asta!". "Păi, blocul 15 A, scara 2... vizavi de trecerea de pietoni!" Trecerea de pietoni o ştiu... de ce n-am spus aşa de la început? Totul devine lipsit de sens. Cum e să ai brand! Ar trebui ca totul să meargă ca pe roate, să fie "profi", producătorii să nu se mai bată cap în cap, să nu mai existe favoritisme, nepoata nu-ştiu-cui să nu mai înveţe să monteze pe un salariu decent şi pe nervii altora, din nou şoferii să nu-şi mai dorească să (se) filmeze, să existe din cînd în cînd bani pentru motorină şi fără să faci cerere, să nu se mai bîrfească, căci nu e constructiv. Să nu fie o atmosferă corporatistă sau de adunare a sectanţilor, sufocantă din cauza prezenţei a prea multor PR care se calcă pe bătături, pentru a apăra imaginea postului, dar mai ales a "vedetelor" postului. Să nu existe cenzură, dar mai ales autocenzură. Şi multe altele. Cum observi că eşti brand-uit din cap pînă în picioare? În momentul în care dai un telefon din redacţie, spui de unde eşti şi "domn director", care era plecat în delegaţie, îşi face subit apariţia în mai puţin de un sfert de oră, primarului din Fîntînele îi tremură uşor vocea, funcţionarii de la drumuri şi poduri învaţă să-şi facă căsuţe de mail ca să-ţi trimită ţie materiale, VIP-urile renunţă la fiţe şi îţi vorbesc pe un ton cald, aproape uman. În momentul în care poţi forţa Ministerul Sănătăţii să trimită medicamente într-un sat din vîrful muntelui şi poţi schimba şeful de post al poliţiei dintr-un alt sat terorizat de hoţi, însă şi aceste mici satisfacţii profesionale nu sînt decît nişte aparenţe. În momentul în care mergi să filmezi un miting al Asociaţiei Păgubiţilor de Autoturisme, iar pe cameră e lipit un abţibild cu o siglă. Iar păgubiţii uită de autoturismele lor, pentru care au depus banii la CEC înainte de '89, şi redevin simpli cetăţeni, puternic ancoraţi în realitate. "Dom'le, io stau în Militari şi avem o mare problemă cu preşedintele de bloc, în cîrdăşie cu administratorul care nici măcar nu face parte din asociaţia de proprietari, că locuieşte la blocul 114... şi de două luni subsolul e inundat şi nimeni nu face nimica, iar preşedintele spune că s-a epuizat fondu' de rulment... am făcut petiţie la Primărie şi n-am primit nici un răspuns... nu puteţi să veniţi să filmaţi situaţia, că nu mai ştim ce să ne facem? Notaţi adresa: Roşia Montană..." "Io am fost operată de ulcer în 1994 şi cred că îs victima unui caz de malpraxis cu doctoriţa Dumitrescu de la ŤMunicipal» căreia nu i-am dat decît cinci sute de lei, banii de atuncea... Nu puteţi să faceţi ceva?" "Poate veniţi să filmaţi şi la noi pe stradă în Colentina unde e săpat de două luni şi nimeni nu mai acoperă gropile alea şi mai sîntem şi în proces cu RADET-ul..." Eşti încercuit. Dacă nu promiţi că vei veni să filmezi, oamenii devin agresivi. Se postează în faţa camerei urlînd la ea, deşi e în stand by, îţi smulg microfonul, scot hîrtiuţe mototolite de prin buzunare cu cererile, petiţiile, sesizările la care nu au primit nici un răspuns. Tu eşti ultima lor speranţă. Marea televiziune care nu e nici BBC-ul, nici CNN-ul, ci, de regulă, slujeşte strict anumite interese, postul care îi face să rîdă şi să plîngă, în fiecare seară, reprezintă acea divinitate la care încă nu s-au rugat, dar care, mai mult ca sigur că le va rezolva, în sfîrşit, problemele, aşa cum doctorul Andrei alină sufletele şi Teo bucură gospodinele. Şi dacă stai să te gîndeşti mai bine, înţelegi de ce Numai iubirea a fost catalogată drept "telenovela-fenomen" şi că sîntem o naţie de telespectatori patetici. În afară de acei enigmatici, în număr de cîteva sute de mii care, în ultimii trei ani, au fugit în munţi, au emigrat sau au dispărut, pur şi simplu.