Tanti Ortansa şi aventura suedeză

O ştiu pe tanti Ortansa din copilărie. Venea adeseori vara la noi, la Constanţa, unde stătea pe masă şi casă 10-15 zile. Absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, a profesat foarte puţin ca profesoară de religie, pentru că şcoala situată pe aceeaşi stradă cu casa ei nu avea nevoie de o profesoară de limba română, ci de una de religie. Apoi au venit războiul, comuniştii, şi ea a devenit funcţionară la o fabrică din Bucureşti. La mare, venea întotdeauna singură. Soţul ei avea vitiligo şi plaja îi era contraindicată. Una dintre plăcerile ei era să se ducă pe insula Ovidiu de pe lacul numit pe atunci Siut-Ghiol şi să mănînce saramură de crap. Era mititică, grăsuţă, cu ochi albaştri ca de porţelan, cu sprîncene pensate, o bărbie mică şi un nas mic, iar obrajii bucălaţi erau totdeauna intens fardaţi, încît lăsau urme cînd ne săruta la venire şi la plecare. Mă feream, sărutam doar aerul de o parte şi de alta a obrajilor ei. Purta pantofi cu toc şi era mereu pusă la punct, în ciuda vremurilor vitrege, cînd nu se găsea mai nimic de calitate.

Nimeni n-ar fi putut ghici ce traiectorie neobişnuită avea să ia ultima parte a vieţii ei.

O ţară cu un popor mulţumit de sine însuşi

Ajunsesem în Suedia împreună cu fiul meu, Liviu, şi cerusem azil politic. Învăţam intens suedeză cu manuale şi casete audio împrumutate de la biblioteca din sat. Tot de acolo primisem şi cărţi de specialitate pe care bibliotecara le comandase la diferite alte biblioteci din ţară. O rupeam binişor în suedeză. Suedezii îmi spuneau că sînt „fantastisk“, o exagerare politicoasă, bineînţeles, dar ei mă comparau cu cei care nu erau preocupaţi de învăţarea limbii şi nu ştiau mai nimic. Mă împrietenisem cu preotul din sat şi îi determinasem pe ceilalţi români să vină şi ei la biserică. Afară de studiul propriu-zis cu manuale, mai citeam şi un pasaj din Biblie la slujba de duminică din biserică. Pasajul îl citeam în româneşte pentru românii prezenţi, dar după ce îl traduceam dintr-o biblie suedeză, neavînd una românească. Era pasajul despre care se vorbea în predică şi era un exerciţiu foarte util pentru mine.

Soţia şi fiica rămăseseră acasă, în România, în aşteparea aprobării de a ne urma în Suedia. Lăsam adeseori pixul din mînă, gîndindu-mă la ele şi la ce greşeală făcusem plecînd de acasă. Mă aflam într-o ţară cu un popor mulţumit cu sine însuşi, dar pentru un imigrant sînt cîteva obstacole mari de trecut pentru a fi ca ei. Şi nu erau deloc neglijabile.

Primisem de curînd un apartament cu două camere în Vittsjö, un sat frumos, cu splendide terenuri de golf, înconjurat de zece lacuri, în Skåne, unul din aşa-zisele „län“, adică judeţ, din sudul Suediei. Eram de o jumătate de an în Suedia, eu – ocupat cu limba suedeză, în vreme ce Liviu era preocupat de lecţiile de conducere auto şi de fetele de la Hotelul Trobek, unde erau cazaţi cam 80-90 de români. La un moment dat însă, am constatat că fiul meu vorbeşte mai bine suedeză decît mine. El, care nu punea mîna pe carte, care nu făcea exerciţii! Cum a prins el suedeza din zbor era greu de explicat. Îi ajuta pe românii de la hotel ca interpret. S-a dus, de exemplu, în Danemarca, la Helsinör-ul lui Hamlet, cu Arpad, un ungur din Ardeal, ca să-l ajute să-şi cumpere o Toyota „Ţelica“, cum pronunţa Arpad. Bineînţeles că Arpad a plătit drumul pînă acolo şi după aceea îl mai lăsa din cînd în cînd pe fiu-meu să-i conducă maşina pe drumuri lăturalnice.

Apartamentul îl mobilasem cu lucruri second-hand, două paturi pliante, o masă, două scaune, o maşină de scris, un televizor alb-negru, care prindea doar un program suedez şi unul danez, cîteva ustensile de bucătărie. Ne descurcam cu mîncarea gătindu-ne singuri. Găteam mai mult eu.

Într-o zi fierbinte de iulie, pe la ora prînzului, lucram ca de obicei cu manualul Linguaphone şi făceam mîncare. Dintr-odată, sunetul strident al soneriei mă făcu să tresar. Eram singur acasă şi nu aşteptam pe nimeni. Mă uit prin vizor şi îmi cade falca: în faţa uşii era tanti Ortansa, colega de liceu şi de facultate a mamei. Încă necrezîndu-mi ochilor, deschid uşa şi văd că nu mă înşelasem: mică de statură, corpolentă, extrem de roşie la faţă, transpirată şi zîmbitoare, chiar tanti Ortansa aştepta la uşă.

Tanti Ortansa avea pe atunci 74 de ani. Era văduvă de vreo zece ani. După moartea soţului ei, şi-a descoperit vocaţia de turist. Vizitase New York-ul, Viena, Parisul, Londra. Vizele i se acordau fără probleme, fiind pensionară. Se interesa în prealabil ce biserici româneşti erau în localitatea respectivă, ce preoţi şi ce colegi aveau aceştia în România. Mergea apoi la biserica românească din, de exemplu, Paris: „Bună ziua, părinte, sînt Ortansa Romniceanu şi vă aduc salutări de la amicul meu, părintele X de la biserica Y. Eu am studiat Litere şi Filozofie, dar aveam mulţi prieteni la Teologie. În familia mea, noi sîntem foarte credincioşi“. În unele cazuri fericite, îl şi ştia din timpul facultăţii. Dar nu era neapărată nevoie. Mecanismul funcţiona oricum. Apoi le punea întrebarea esenţială: „Părinte, n-aş putea dormi undeva pe o bancă în biserică?“. La care, bineînţeles că era invitată să doarmă la preot acasă, unde stătea pe masă şi casă. Apoi rătăcea prin oraş, căutînd prin containere lucruri de îmbrăcăminte, din care-şi făcea bocceluţe pentru vîndut în România. În timpul liber dintre peregrinări, croşeta dantelă, pe care o propunea spre vînzare soţiei preotului sau enoriaşilor bisericii.

– Sărut mîna, tanti Ortansa, ce surpriză! Cu ce ocazie pe aici?

– Bună, Cristian, am venit la tine, spuse ea pe un ton cît se poate de firesc, de parcă ar fi locuit peste drum. Vezi că mai este şi Mitică, frate-miu, cu bagajele în staţia de autobuz. Du-te să-l ajuţi!

Neputînd încă să-mi revin, m-am dus să-l ajut pe nenea Mitică, acesta fiind fratele ei, de o vîrstă apropiată.

Nu-l întîlnisem niciodată pe Mitică, dar în staţia de autobuz era un singur bărbat în vîrstă, cu patru geamantane. Stătea în soare, roşu la faţă, în căldura verii suedeze. Poate fi foarte călduroasă uneori. Eu făcusem odată insolaţie, la un midsommar – sărbătoare tradiţională suedeză a solstiţiului de vară, cînd am fost la pescuit –, fără pălărie într-o barcă pe lac.

Mi-a întins mîna: „Niţescu sînt“, a zis, apoi a pus mîna pe geamantanele mai mici, mi le-a lăsat mie pe cele mari. Am aflat de fapt mai tîrziu că îl chema Niţescu, pentru că, în ciuda căldurii, era teribil de răcit şi vorbea pe nas. Mie mi se păruse că a zis Biţescu. Mi-a mai spus apoi: „Sînt corentat din tren“. Spre deosebire de sora lui, era subţirel. Deşi părul rar îi era alb, mustăcioara subţire era aproape neagră. Am mai aflat că nenea Mitică era pensionar, după ce lucrase ca gestionar la cooperaţia meşteşugărească.

Frigul, foamea, întunericul…

Ajunşi acasă, am aflat că tanti Ortansa şi nenea Mitică nu mai aveau de gînd să se întoarcă în România.

– Ce motiv aveţi? am întrebat eu.

– Păi, frigul, foamea, întunericul…

– Dar trebuie să aveţi un motiv politic. Astea nu ajung. Sînt motivele pe care le au 23 de milioane de oameni.

– Nu, mai bine mor decît să mă întorc.

– Bine, am zis, dar trebuie mers la poliţie pentru cerere de azil. Ce le spunem?

– Oricum, noi nu ne mai întoarcem, înţelege odată! zise tanti Ortansa, privindu-mă de-a dreptul cu duşmănie în ochi, ca şi cînd eu eram cel care se împotrivea rămînerii lor.

Nenea Mitică făcea doar figuraţie. Era clar că nu el era şeful expediţiei.

Ce era de făcut? Nu prea aveam de ales. Trebuia mers la poliţie pentru azil politic. Dar pentru ce? Doi bătrîni pensionari nu erau credibili că s-ar fi apucat de activităţi subversive, ca demonstraţii împotriva lui Ceauşescu sau împărţirea de manifeste. Trebuia găsit ceva.

Nu aveam decît cele două paturi pliante. Nu-i puteam găzdui. Le-am dat să mănînce tocăniţă de cartofi şi am ieşit afară, în grădiniţa din spatele blocului, să-mi răcoresc puţin mintea. Mierlele negre îşi vedeau de treabă, pe sub rododendroni, nepăsătoare la problemele mele. Ingvar, motanul roşcat al vecinului Eklund, botezat aşa în cinstea prim-ministrului, Ingvar Carlsson, le privea cu jind, dar era prea leneş pentru a încerca ceva. Avea oricum burta plină de Whiskas. Şapte din zece pisici preferă Whiskas, mi-am zis eu în gînd, după cum spunea reclama de la televizor.

Apoi, dintr-odată, mi-a venit ideea salvatoare:

„Aveau un nepot la Braşov. Fusese unul din capii demonstraţiei din noiembrie 1987. Reuşise să fugă şi se refugiase la Bucureşti, unde era mai uşor să-şi piardă urma. Locuise cînd la tanti Ortansa, cînd la nenea Mitică. Apoi, într-o zi, pe stradă, a fost văzut de un cunoscut braşovean. A trebuit să fugă iarăşi, de teamă că va fi turnat la Securitate. Tanti Ortansa şi nenea Mitică şi-au luat imediat paşapoartele şi au plecat, de teamă să nu fie arestaţi şi ei.“

I-am urcat în maşină – aveam un Renault 20, second-hand bineînţeles, şi ne-am dus la poliţie, în orăşelul apropiat, Hässleholm. O poliţistă amabilă, cu un aspect foarte suedez, aducînd cu blonda Agneta din ABBA, s-a apucat să-i interogheze, avîndu-mă pe mine drept interpret. Era o încălcare a normelor, pentru că aveau translatori angajaţi, tot români transfugi, dar care se puteau face înţeleşi în suedeză şi dăduseră un examen sumar de limbă. Se folosea şi o tehnică specială. Translatorul trebuia să traducă exact ceea ce spunea anchetatul, respectînd chiar şi persoana verbului. Adică nu traducea, de exemplu „El zice că e opozant al lui Ceauşescu…“, ci „Eu sînt opozant al lui Ceauşescu“, exact cum spusese persoana respectivă. Acum nu găsiseră pe nimeni şi era o urgenţă. Poliţista îmi punea întrebări, eu o întrebam pe tanti Ortansa – mai ales – sau pe nenea Mitică, care-şi sufla de fiecare dată nasul înainte de a da din cap afirmativ şi scuzîndu-se în româneşte către poliţistă că e corentat, apoi traduceam în suedeză, iar ea scria la computer fără nici un fel de comentarii.

Totul a mers ca pe roate pînă cînd poliţista a pus o întrebare nevinovată, pe care eu însă nu o prevăzusem: „Cum îl cheamă pe nepot?“. Am intrat în panică: „Tanti Ortansa, spune-mi repede cum îl cheamă pe nepot!“. Tanti Ortansa m-a privit speriată, cu ochii mari, nevenindu-i în minte nici un nume. Numele nu făcea parte din scenariu. Apoi, după o pauză penibilă, a bîlbîit un „Va-Valentin“. „Valentin“, am zis eu. „Valentin şi mai cum?“ întreabă impasibilă poliţista. „Popescu“ zice tanti Ortansa, de data asta mai calmă.

În aceeaşi seară, tanti Ortansa şi nenea Mitică au fost duşi într-un apartament, într-un orăşel apropiat, unde au rămas cîteva săptămîni. Apoi au fost întrebaţi unde vor să se stabilească şi au ales Malmö. La Malmö au primit un apartament, dar după o vreme s-au certat şi a primit fiecare apartamentul lui.

Cearta şi ruptura dintre ei au fost neplanificate şi au venit din senin. Există însă o altă poveste cu o pereche de români, soţ şi soţie, care au planificat o despărţire între ei în mod deliberat. Trebuie spus că şi ei trăiau din ajutor social, ca şi tanti Ortansa şi nenea Mitică, şi tot în Malmö. Au divorţat şi li s-au dat apartamente separate. Ei au continuat să locuiască împreună într-unul dintre ele, iar pe celălalt l-au închiriat clandestin, la mîna a doua.

Aşa se petreceau lucrurile în Suedia în anul de graţie 1988 şi aşa se descurcau românii sau, mai degrabă, ca să folosim o sintagmă frecvent întrebuinţată în ultima vreme, „şmecherii de România“.

Anton Sanda este medic stomatolog şi scrie cărţi pentru copii. În 1987 a emigrat în Suedia, unde a urmat un curs de introducere în lingvistică la Universitatea din Lund. În prezent, locuieşte în Norwich – Marea Britanie.

Foto: Wikimedia Commons