Societatea civilă are fax
Aud că societatea civilă din România, retrasă încă o dată - ca în vremurile bune! - în tranşeele mobilate cu fotolii şi canapele de la GDS, propune clasei politice un armistiţiu. Cu alte cuvinte, să nu se mai certe âmneaei, clasa politică, şi să-şi vadă de treabă cuminţică, adicătelea să-şi urmărească obiectivele asumate prin programul de guvernare, să creeze programe post-aderare, şi altele asemenea. Ei, aş, nu mă-nnebuni! Uite că s-a ridicat mortul din groapă! Despre societatea civilă, ziceam... Pentru cîţiva naivi, dintre cei care au rămas cu imaginea imaculată şi foarte vie a GDS-ului de la începutul anilor â90, adunarea de-acum cîteva zile poate să fi însemnat ceva. Poate, o rază de speranţă, poate, un semn că, vezi Doamne, s-a deşteptat românul şi, trezit brusc din lenea care l-a cuprins ani buni, s-a gîndit că ar fi cazul să ia atitudine. Prin urmare, la război! La GDS, prieteni, pe baricade, să dăm dovezi că n-am murit, că sîntem încă vii şi chiar puternici, să dăm... Ce să mai dăm? Evident, un comunicat de presă. Luptele pe care le poartă societatea civilă românească, în ultimii ani, încep, în 99,9% din cazuri, cu o masă rotundă şi se termină, invariabil, cu un comunicat de presă. Din cele cîteva cadre cu care s-a ilustrat - prin unele jurnale TV - întîlnirea de la GDS, am reţinut cîteva figuri de participanţi. Printre ele, unele foarte cunoscute opiniei publice din manifestările televizate la care respectivii domni sau respectivele doamne înţeleg să participe în calitate de analişti politici sau de fini observatori ai României prezente. Ah, mi-am zis, iată-l pe domnul care, de ceva vreme, se supără tare şi mai că se ridică de la masă, dacă îndrăzneşte cineva, fie şi în discuţii informale, să-l atace pe preaiubitul lui premier Călin Popescu Tăriceanu! Şi, vai, uite-o şi pe doamna care şi-a făcut icoană din poza preşedintelui! Şi tot aşa. Adunările aşa-numitei societăţi civile din România şi luptele pe care le dă aceasta prin comunicate de presă au ajuns, din nefericire, doar simple exerciţii retorice ori jalnice liste cu semnături adunate prin e-mail-uri, trimise de la unul la altul ca în penibilele lanţuri de scrisori pe care, dacă nu le dai mai departe, eşti ameninţat că rămîi fără noroc în viaţă. Dacă a lua atitudine în România zilelor noastre înseamnă a atinge temperatura de fierbere interioară, cînd nu mai rabzi şi te apuci de făcut şezători cu amicii, după care redactezi un comunicat de presă, eu zic că avem o problemă. Şi, din nefericire, nu prea e nimeni s-o rezolve. Se vor găsi, desigur, figuri luminate de reflectoare care să spună că lupta societăţii civile aşa se duce în epoca modernă: cu faxul şi e-mail-ul. Poate, dar nu mă pot abţine să observ că, şi-n asemenea condiţii, luptătorii pe baricadele civismului intră doar foarte rar în priză.
