Şmecheri şi fraieri

Ţară de şmecheri. Şi nu din stirpea lui Păcală cel descurcăreţ. Ţară de şmecheri din categoria băieţilor şmecheri de şmecheri, despre care Nicu Steinhardt scria în Jurnalul fericirii că sînt mai răi şi mai periculoşi decît ateii. România are din plin asemenea exemplare. Primii apăruţi după 1989 - foştii securişti. Băieţi descurcăreţi, cunoscători de conturi şi ponturi, au ştiut exact ce şi cum să facă, trăgînd tun după tun din bani publici, devalizînd bănci, aranjînd privatizări şi luînd pe mai nimic cele mai profitabile foste întreprinderi de stat. Lîngă ei, braţ la braţ, foştii bişniţari şi schimbători de valută la Inter, sub privirea protectoare a lui nea Viorel Păunescu. Exemplare "de frunte" - fraţii Becali transformaţi repejor în procuratori pentru fotbalul românesc. De departe, cel mai bine ajuns, Dan Iosif, aterizat din studiourile televiziunii române revoluţionare în scaunul de consilier la Cotroceni, via Ion Iliescu. Iar acum, deputat şi mare şmecher în Parlamentul României, loc în care, de altfel, s-au aciuat de-a lungul timpului mai toţi marii şmecheri ai ţării. Şmecheri cu zîmbet viclean sau cu morgă de justiţiari, şmecheri proşti sau leneşi, şmecheri spilcuiţi sau şmecheri populişti arătîndu-şi mîncarea la gamelă în faţa camerelor de luat vederi. Lîngă ei sau în spatele lor, o altă armată de şmecheraşi năzuind la statutul de şmecher-plin: consilierii. Băieţi descurcăreţi de asemenea, gata oricînd să ofere sau să ceară favoruri ori schimburi reciproc avantajoase cu ziariştii, cu oamenii de afaceri, cu alţi şmecheraşi. Şmecherul român din viaţa politică înţelege şmecheria ca mod de viaţă. Cine nu e şmecher sau cine nu cunoaşte şmecheriile din politică n-are nici o şansă. E mort, e prost. Dar în viaţa politică românească nu moare nimeni. Cine nu ştie să fie şmecher învaţă repede. Se descurcă, se învîrte. Devine mare maestru al combinaţiilor, dar cu destin de zeci de ori mai fericit decît Ostap Bender al prietenilor Ilf şi Petrov. Ostap Bender-ul autohton mulge viţelul de aur al politicii româneşti şi pune la teşcherea funcţii şi conturi. Ia lecţii de la Viorel Hrebenciuc sau de la Miron Mitrea. Învaţă să plîngă în direct ca Traian Băsescu sau să scrîşnească din dinţi ca Theodor Stolojan cînd are de gînd să pozeze în om hotărît. Şmecherul învăţăcel are de unde lua lecţii: studiază vorba multă cu Emil Boc, arta sclipiciului şi a fasonului cu însuşi Călin Popescu Tăriceanu şi, desigur, oftatul adînc, din toţi rărunchii, cu Adriean Videanu. Şi mai sînt mulţi. De ei nu se poate scăpa uşor, de fapt nu se scapă niciodată. Felul şmecheresc de a fi este profitabil şi asigură un mod tihnit de viaţă. Fără bătăi de cap. Fără durere. La loc cu verdeaţă, în curtea vilei din Pipera sau a casei de vacanţă de la Cornu. Ţară de fraieri. Din categoria celor care stau şi cască ochii la televizor privind la şmecheri. Fraieri amorţiţi cu telecomanda în mînă sperînd ca legea dreptăţii să fie adoptată prin aprobare tacită. Fraieri care şi-au atîrnat pe pereţi sau au îndesat în sertare diplome de revoluţionar, cupoane de privatizare, CEC-uri cu banii depuşi pentru Dacii înainte de '89, certificate FNI sau, mai nou, titluri de proprietate pentru care vor primi la schimb alte hîrtii. Fraieri scoşi din casă o dată la patru ani, păcăliţi cu trei promisiuni oranj sau albastre, grabnic înghiţitori de palavre şi minciuni rostite marţial în faţa camerelor de luat vederi. Şmecheri şi fraieri. Două specii total diferite, într-o încleştare mută, luptînd pentru supravieţuire. Un război bizar din care, oricum ai da-o, tot nu iese bine. Unde-aţi vrea să trăiţi: într-o ţară de şmecheri sau într-o ţară de fraieri?!